Nu-i lună astă-seară, nici stele nu-s pe cer,
Roiesc fulgi mari ca-n basme și se aștern foșnind,
Sporesc cu-n lat de palmă pufosul lăvicer,
Abia s-a stins ecoul unui târziu colind.

Mai pun o uscătură să-ncing focu-n cămin
Și lunguiețe forme se-ncaieră-n tavan,
Închipuiri bizare pe îndelete vin,
Doar cugetu-i de veghe lungit pe un divan.

Dezlănțuită suflă vifornița la uși,
Mi-alungă toropeala c-un șuierat prelung
Și las să-mi zboare gândul la anii mei apuși,
Dau file-ngălbenite din urmă să-i ajung.

Câte-aș schimba îndată de-aș mai putea s-aleg...
N-aș mai lăsa cu voia vreun bine nefăcut!
Atâtea doar la urmă apuc să le-nțeleg...
Și... o pecete-i pusă pe timpul meu trecut.
……
Afară viscolește, luminătorii nu-s,
Da-n vatră-ncinsă-i hora de flăcări aurii;
Prin vijelia lumii ajunsă la apus,
Aprinde-mi, Doamne, focul nădejdii celei vii!