Din adâncul nopţii negre
când tenebre mă-nconjor,
cu aripile frânte
şi genunchii înfipţi în noroi,
cu spaima în suflet
şi nici un ciot de care
să m-agăţ...

ochii îmi ridic
şi privesc către Tine!

în căderea mea liberă
am uitat
că Tu eşti Cel care
îmi risipeşte negurile,
Tu eşti tăria şi adăpostul meu,
eşti mâna mereu întinsă,
eşti ochiul mereu atent,
eşti mângâierea mea,
când toţi mă părăsesc,
eşti darul meu fără plată.
Te-ai dat pe Tine Însuţi,
ca niciuna din fărădelegile mele
să nu mă mai poată strivi.
M-ai spălat în sângele Tău,
ca să fiu mereu curată,
chiar şi în cea mai neagră
noapte a mea.

Căci Tu m-ai făcut
o făptură nouă.

Din adâncul nopţii negre
când tenebre mă-nconjor,
cu aripile frânte
şi genunchii înfipţi în noroi,
cu spaima în suflet
şi nici un ciot de care
să m-agăţ...

ochii îmi ridic
şi privesc către Tine!

Tu doar îmi zâmbeşti,
nu-ntinzi mâna ci-mi spui:
„Ridică-te şi umblă! Ai uitat
că Eu nu te voi părăsi niciodată,
iar când eşti cu Mine,
poţi păşi pe ape?"