Lepădarea cea de sine,
Ea te va smeri creștine,
Este ea o dezbrăcare,
De mânie și-ngâmfare.

Este ea o umilință,
Pentru orișice ființă,
Însă numai ea te duce,
Lângă Domnul... jos la cruce.

De ți-e grea înaintarea,
E oprită de-mbuibarea,
De plăcerile din lume,
Sau de sete după nume.

De ți-e greu spre veșnicie,
Ești pe-o culme de mândrie,
Sarcina Lui e ușoară,
Ea pe nimeni nu doboară.

Este grea o lepădare,
Răzvrătirea cand e mare,
Sau când vrei locul din frunte,
Nu pe cel de pe o punte.

Inima de-i zbuciumată,
De-i mereu îngrijorată,
Chiar si-n zilele senine,
E iubirea cea de sine.

De trufașă ți-e privirea,
Ai în fața ta orbirea,
Te iubești numai pe tine,
Pe-al tău frate nu creștine.

Când condus ești de orbire,
Plin ești de nemulțumire,
Care nu e lepădare,
De-al tău eu... ce este mare.

Lepadarea-i răstignire,
De plăceri dar și de fire,
Este una dureroasă,
Dar te poate duce-acasă.

Cine nu e lepădat,
Pentru iad e destinat,
Iar ființa lepădată,
Este-n Rai ea așteptată.