Când zările senine se-ntunecă de-odată,
Când vine vijelia, fără a da răgaz,
Se clatină Pământul și bolta înstelată
De groaza care vine, de aprigul necaz,

Se sfarmă stânci și dealuri, munți și piscuri mărețe,
Cetăți zidite-n piatră cu porțile de lemn,
Mă-ncearcă deznădejdea și gânduri mai răzlețe,
Dar eu nu-Ți cer Isuse, decât să-mi dai un semn!

Aștept privind departe, spre zarea-ntunecată,
Cu dorul și dorința lumina de-a vedea,
Și strig din neagra noapte, știind ca Tu-mi ești Tată,
Și ai toata puterea de a mă ridica!

Cărarea ce-mi stă-n față, e-atât de-anevoioasa,
Tânjesc de dor, Te caut, vreau să Te întâlnesc,
Căci nu mă simt în stare, ca să ajung acasă,
În Cortul slavei Tale să pot să poposesc!

Ah, de-ai veni o clipă, sa Îți zăresc eu fața,
Să prind iarăși putere, de-a 'nainta pe drum,
Să știu că ești cu mine, și-atunci când vine ceața,
Când toate sunt cuprinse de negură și scrum.

Iar jugul ce apasă mai greu pe ai mei umeri,
Să-l port, nu pot eu singur, ah, cum să izbutesc?
Când vin săgeți aprinse de nu poți să le numeri,
Când hoardele de duhuri, mai aprig năvălesc,

Cand inima-mi rămâne, mai tare ca o stâncă
Adesea îngrozită, și fără ajutor,
O singură speranță îmi mai rămâne încă:
Că ești Atotputernic, milos și bun Pastor!

Chiar dacă nimicirea și somnul morții-mi vine
Și carnea se va duce, în recele mormânt...
Nădejdea mea e vie și neclintită-n Tine:
Că voi vedea odată, chiar Fața Celui Sfânt!

Și ce dacă îmi vine, la minte gânduri sumbre,
Că nu-s decât tăciune și abur pe pământ?
Tot ce-am trăit în lume, prin arșițe și umbre
Mă vor conduce-n viață, dincolo de mormânt!

Cu această nădejde, pleca-voi în vecie,
O voi lua cu mine, e singura mea stea!
Căci n-am nimic în lume, ca sa Îți dau eu Ție,
Nicio comoară scumpă, ci însuși viața mea!

Eu Îți dau toată Slava, și-ntreaga mulțumire
Că Ți-ai făcut Tu voia, că Tu ai vrut așa!
Și-nalț spre tine glasul în cânt de proslăvire
Căci meriți Tu Isuse, să primești gloria!

Și ce-aș putea aduce ca plată pentru toate?
Căci n-am nimic în lume decât al Tău Duh Sfânt!
Tu-mi ești speranța vie ce sufletu-mi străbate
Când merg cu dor 'nainte și-s singur pe pământ.

Tu ești a mea făclie, Îmi luminezi cărarea
Îmi călăuzești pașii și umbletul pe drum
Mă porți pe-a Tale aripi și-mi dai înviorarea
Și-atunci când bate vântul și-s stins ca un tăciun.

Te laud că esti mare, ești plin de bunătate,
Ne porți pe-aripi de slavă, spre locul pregătit,
Ne porți de grijă-n toate, cu haruri nevisate
Ca să strigăm într-una: Isuse fii slăvit!

Amin!