Omniștiența

Eu nu mă cunosc cât Hristos mă cunoaște,
Sunt taine profunde în inima mea.
Nu pot să prevăd ce primejdie mă paște,
Dar știu că doar El mă salvează din ea.

Când apă și neguri pluteau peste glie,
Atunci se notase cu lux de-amănunt,
Tot șirul de oameni ce-a fost și-o să vie,
De Geniul ce zice: - Eu Sunt Cel ce Sunt!

E planul de veacuri trasat cu migală
De cel mai faimos și mai bun arhitect,
Dar nu cu grădini sau cazane cu smoală,
În care să intri de-avalma, direct.

În El zac ascunse noiane de taine.
De ochii Săi însă, nimic nu-i ascuns.
Pătrunde dincolo de frunți și de haine,
Dar firii rămâne pe veci nepătruns.

Cunoaște rodirea înainte de grapă,
Cuvântul ni-l știe când nici nu-i rostit...
Prevede în pustiuri izvoare de apă
Și în dese șuvoaie, uscatul cumplit!

Cu tâlc se înnoadă cârmâzul pe gheme,
Lumina se țese din negru fuior.
Cad stele, steluțe, din vreme în vreme,
Și-o dată cu ele, sclipirile mor...

Mă închin cu sfială, nemernic de mine,
Un strop din oceanul ce în valuri s-a dus.
Condu-mă prin toate cum știi că-i mai bine,
Ca până la moarte să-ți fiu rob supus!