Ȋl mai visez vreodată pe Bunul Dumnezeu?

Ȋl mai visez vreodată pe Bunul Dumnezeu?
Nu chiar cum crede lumea în vaga-i necredinţă!
Nu-L văd aşa, deodată, păşind prin gândul meu,
Cu mângâieri senine spre orişicare fiinţă,

Ȋnsă Ȋi simt prezenţa prin orice vis frumos
Ce mă-nsoţeşte zilnic, făcându-mi viaţa lină!
Zăresc Salvarea-mi, iată: Pe blândul Domn Hristos,
Pe Tatăl, creatorul de inimă senină,

Pe Duhul enigmatic cu sfatul elevat,
Ca şi pe Maica noastră, curată şi sfioasă!
Mi-s Ȋngerii din ceruri, un dor nevinovat,
Mi-s Sfinţii o prezenţă, mereu prietenoasă,

Dar mai ales, mi-e Raiul, destin şi mândru loc
De pace şi iubire, de milă-ajutătoare,
Ca şi de grea odihnă, de linişte, de joc,
Și pură-nveselire-n vecia de sub soare!

Ȋl mai visez vreodată pe Bunul Dumnezeu?
Ei, da! Ȋntotdeauna! Dar nu cum crede fiinţa
Că aş putea prea lesne a-L întâlni mereu!
Mi-e de ajuns Lumina ce mi-a atins conştiinţa,

Spre-a-mi da din nou speranţa-n Grădina cea de Sus
Ce nu-i aşa departe cum crede orişicine!
Prin calda Sa smerire, eternul Domn Iisus
Ȋmi dă zâmbiri de tihnă, El vrând ca să aline

Nu doar vreo întristare, nu doar un “hop” la greu,
Ci-o viaţă urmărită de chin şi umilire,
Sădind cu fericire, Credinţa-n Dumnezeu,
Iscând dar, din aceasta, a noastră Mântuire!

Mi-e dragostea-ndreptată spre Domnul Dumnezeu?
Ei bine, da! Cu suflet, cu har şi încântare!
El mi-e Lumină-n vise, mângâietor la greu,
Și fiinţă nelipsită din viaţa ce nu moare,

Prea adăstând în mine, gonind netulburat,
Obida, grija, răul, ce-mi dau târcoale iară!
Cu Dânsul lângă mine, pot spune că, deodat’,
Mă-ndrept spre Raiul Sorţii cu inima uşoară!