Junca și țoabele

O juncană din cireadă
Începu să dea din coadă,
Alungând tăuni și muște
Cu năprasnice biciuște.

Cum lupta fără zăbavă,
I s-a pus pe bot o țoabă,
Care, firavă și mică,
Tremura de mare frică.

Spre cornută ea îngână:
-Nu mă omorî stăpână!
Zăbovind vreo două clipe
Dau repaus la aripe.

Văzând starea ei umilă,
Junca o primi cu milă.
Însă aerul din jur
Bâzâia de rău augur.

Rând pe rând veneau răzlețe
Alte țoabe îndrăznețe.
Fiecare cu o scuză,
Poposeau pe trup, pe buză.

Și ciupind încet, cu sete,
Dănțuiau pe îndelete,
Până când biata juncană
O luă orbiș la goană.

Alerga cu-aceste gâze
Ca prin stepele kârgâze,
Dar tăpșanul prăvălatic
Deveni un hău sălbatic.

Unde, vita hăituită,
A căzut într-o clipită
Secerată nu de fiare
Ci de țoabe ciupitoare.

Mici greșeli sau păcățele
Te obișnuiești cu ele
Și de nu le-alungi la vreme,
Duhul Sfânt în tine geme.

Ce e azi un fir, o scamă,
Mâine va fi lanț de-aramă.
Mici și rele compromisuri,
Duc spre marile abisuri.