În ungherul cămăruţei din acel sătuc uitat,
Obosit de-atâta cale pe-unde paşii l-au purtat,
Iat-un om în straie simple, un străin din alt ţinut,
Parc-ar vrea să se-odihnească după truda ce-a avut.

Este ora când în noapte somnul te îmbie dulce,
Când pătrunşi de truda zilei oamenii merg să se culce.
Numai el, ciudat, străinul, somnul parcă nu-şi găseşte
Ochii lui privesc departe şi adânc, adânc gândeşte.

Îşi aduce-acum aminte de-ai săi fraţi de suferinţă,
De-a lor sfântă părtăşie, de trăirea prin credinţă.
Şi acum, parcă aievea, pe Isus îl vede iar
Înălţându-se la ceruri, plin de slavă şi de har.

Şi-un fior acum coboară peste trupu-i obosit,
Un fior de sus ce-aduce pace-n sufletu-i trudit.
Plin de bucurie sfântă ce din cer s-a revărsat
Filip, căci de el e vorba, iată c-a îngenuncheat
Şi cu lacrimi izvorâte dintr-al inimii pridvor
Îl slăveşte şi-l înalţă pe-al său scump Mântuitor.
* * *
Dar de-odată, ce minune, în acel sărac ungher
O lumină se arată şi un mesager din cer.
La vederea-acestui înger Filip s-a înspăimântat,
Dar când a-nceput cuvântul pacea iarăşi şi-a aflat.

“Scoală-te acum şi du-te, fără să mai întârzii,
Spre Ierusalim, la Gaza, pe drum către miazăzi!”.
Iară Filip, fără preget, iată-l că s-a pregătit
Şi-a pornit în ceasu-acela după cum i s-a vestit.
* * *
Iată că-n pustiul Gazei, pe-acel drum puţin umblat
Filip vede de departe, într-un nor de praf ciudat,
Un satrap gonind în grabă carul său în care sta
Un famen cu mare vază ce mergea spre Africa.

El era un om cu faimă, căci în Etiopia
Toată visteria ţării se afla sub mâna sa.
Dar, cu toată bogăţia ce-o avea pe-acest pamânt,
El simţea adânc în suflet o chemare, un cuvânt.

A-nţeles o taină sfântă: că dincolo de averi,
Dincolo de ce oferă lume-aceasta prin plăceri,
E ceva măreţ, magnific, e al sufletului glas,
Ce-i şoptea mereu în taină despre-al veşniciei ceas.
* * *
Şi-astfel, iată că se-ntoarce din cetatea sfântă iar
Îndreptându-se spre casă. Dar în suflet poart-un jar.
A crezut că în cetate preoţii îl vor primi
Şi cu dragoste aleasă de-al lor Domn îi vor vorbi,

Însă, iat-acum spre casă se întoarce-ngândurat
Cu-o imagine neclară despre-un Dumnezeu ciudat,
Despre-un Dumnezeu pe care oamenii nu-L pot vedea,
E slăvit ca Domn al Păcii, dar domneşte sabia.

Dacă este cel mai mare şi puternic între zei
De ce n-a şters suferinţa şi robia-ntre evrei?
Ba, mai mult, un zvon i-aduse vestea că pe Golgota
Între doi tâlhari fusese răstignit, cu ură grea,

Un om ce făcuse bine şi trăise exemplar
Pe care mai marii preoţi l-au ucis în chip barbar.
Oare ce Stăpân e-acesta aşa crud, aşa ciudat?
Cum putea-va El să-i deie pace-n sufletu-nsetat?

”Totuşi, e ceva ce-mi scapă, e ceva ce nu-nţeleg,
E-o verigă ce lipseşte lanţului spre-a fi întreg”
Si luă din nou în mână sulul cărţii de demult
Unde proorocul Isaia, luminat de Duhul Sfânt,

Aşternu-se pe papirus glasul Celui Veşnic Viu,
Şi acum, cu voce tare, în tăcerea din pustiu,
Famenul citea din sulul marelui profet apus
Căutând cu disperare un liniştitor răspuns.
* * *
Însă, iată că de-odată, un străin ciudat, murdar,
Obosit de alergare se apropie de car.
Fără alte introduceri, fără politeţi regeşti,
Filip îl întreabă simplu: “Înţelegi tu ce citeşti?”

“Cum ai vrea să pot pricepe acest labirint ciudat?
Am nevoie să mă-ndrume cineva, un învăţat.”
“Domnule, răspunse Filip clocotind de Duhul Sfânt,
Dacă vrei a înţelege taina sacrului Cuvânt,

Dacă vrei azi a-L cunoaşte pe Acel ce-I Sfânt şi Bun
Inima să-ţi fie gata pentru ceea ce-am să-ţi spun.
Şi Acel ce-nsărcinare datu-mi-a să te găsesc
Setea inimii ţi-alină din izvorul Său ceresc.

Şi apoi, pe îndelete, la al umbrei adăpost
Filip, tălmăcind Scriptura, îi vorbeşte de Hristos.
* * *
Carul îşi urmează calea prin pustiul din Canaan,
Iar cei doi stau faţă-n faţă: un ministru şi-un ţăran.
* * *
Filip, cu înţelepciune, luminat de Duhul Sfânt,
Îi arată famenului taina-ascunsă în Cuvânt.
Faţa lui se luminează. În sfârşit, primea răspuns.
Căci aceste taine toate arătau înspre Isus,
Înspre jertfa din Golgota, înspre sângele vărsat,
Care prin a lui putere spală orişice păcat.

O povară, ca o piatră, de pe suflet i s-a luat
Când a înţeles iubirea Mielului sacrificat.
Şi o bucurie sfântă inima i-a copleşit
Când a înţeles că Isus şi pentru el a murit.

“Uite apă, uite apă! Chiar aici şi chiar acum
Vreau să mă botezi. Grăbeşte!” Carul s-a oprit din drum.
“Ce mă-mpiedică, o, Filip, ca să împlinesc şi eu
Această poruncă sfântă ce-a lăsat-o Dumnezeu?”
“Dacă inima ta crede acest adevăr profund,
Că Isus Hristos e Domnul, te botez aici, acum”.

Ca Isus odinioară, jos în apă la Iordan
Famenul se-ndreaptă, iată, plin de un divin elan,
Împlinind cu bucurie Voia Tatălui ceresc,
Ca un semn, ca mărturie, pentru toţi cei ce-L iubesc.

Tu, acel ce-asculţi acestă întâmplare de demult,
Eşti chemat de Domnul slavei să-mplineşti Cuvântul Sfânt.
Nu lăsa ca şoapta lumii să te mintă grosolan,
Nu rata chemarea sfântă, nu îl crede pe Satan.
Famenul avea credinţă înainte de botez,
Dar tu, când primeai botezul, tu mărturiseai un crez?
* * *
Neluând in seama glasul lui Ioan, cel exilat,
Oamenii, în cursul vremii, din Scriptură au tăiat
Şi-au adaugat tradiţii, obiceiuri fără rost,
Rămânând în întuneric şi departe de Hristos.

Adevărul, însă, este unul singur, neschimbat,
E Isus, modelul unic, să-L urmăm, dar, ne-ncetat.
Într-o lume schimbătoare, plină de păcat şi ură
Să rămânem în credinţă, să rămânem la Scriptură.
Şi chiar dac-o lume-ntreagă are-un alt cuvânt de spus,
Noi rămânem la Scriptură, noi rămânem la Isus.
* * *
Iară voi, ce-n haine albe azi, aici v-aţi prezentat
Domnul Sfânt să vă ajute ca acest veşmânt curat
Să-l păstraţi fără de pată până-n minunata zi
Când din slavă şi mărire Mirele va reveni.

Iar de s-a-ntâmpla vreodată să-l pătaţi din neveghere
Să chemaţi cerescul sânge ca să-l spele cu putere,
Alergând la El degrabă cu tot ceea ce-i murdar
Şi apoi, spălaţi în sânge, să umblaţi cu Domnul iar,
Pentru ca atunci când Isus va veni să ne răpească
Noi să fim cu toţii gata pentru patria cerească.