De-atâta vreme tot amâni,
Și tot mereu te-ncearcă gândul,
Trecut-au multe săptămâni,
Și altele-și urmează rândul.

Și parc-ai vrea să te oprești
Și parc-ai vrea să strigi în tine,
Atât de mult te chinuiești
Atât de multe sunt suspine.

Păcatul... ! Ăsta te-a robit,
Și plângi... și sufletul se zbate,
De-ai fi știut, de-ai fi gândit,
Că toate astea-s necurate,

Cât ai trăit ți-a fost de-ajuns,
Și-ai vrea să ai nou început
Să scoți din sufletul ascuns,
Greșelile ce le-ai făcut.

Dar nu știi unde să le pui,
Și vai! Ele-s atât de multe,
Ai vrea să strigi dar nu știi cui,
Și n-are cine să te-asculte,

Căci toți au astfel de poveri,
Dar mulți se fac că nu le văd,
Și de-au venit de nicăieri,
Se-ndreaptă către un prăpăd.

Dar parc-acum îți amintești,
Că dacă-i vorba de păcate,
Un singur om de nu greșești,
Le poate lua cât nu gândeși... pe toate.

Acel-ai Omul Dumnezeu,
Ce a murit de mult pe-o cruce,
În locul meu și-n locul tău...
La El întreaga vină-aduce.

Și ucenic de-ai vrea să-i fii
Să-nveți în taină,
A-L slujii...
V-a fi pe veci de tin' ferice.

Cu dragoste te va-ngrijii
Și sus cu El in veșnicii
În nesfârșite bucurii
Te v-a primii.

20.05. 2002