Buna Cuviinţă...

O! Când celui de lângă tine
Nu-i dai voie sa vorbească,
Buna-ţi cuviinţă nu mai ţine
Şi-aleargă pe-alte căi străine
De regula cea creştinească.

Când aperi, cu înverşunare
Dreptatea proprie ce-afirmi,
Buna cuviinţă cade, moare,
O prinde-a apelor vâltoare,
Prin nerăbdare, o confirmi!

Când profiţi, să-ai avantaje
Că ai prins pe loc momentul,
Buna-ţi cuviinţă strigă, rage,
Dela nimic rău nu se retrage,
Ţipând, îşi spune falimentul.

Când pe-aproapele-l jicneşti
Cu niciun pic de remuşcare,
O! buna cuviinţă-o părăseşti
Şi-ncet, încet, te prăbuşeşti
Tu stai pe tron de judecare!

Ai dat pe Domnul la o parte,
L-ai depărtat, din jurul tău,
Te-ai risipit de Sfânta Carte,
Ai planuri crunte şi deşarte,
Te-ai pus în slujba celui rău!

Te-a prins astfel în mreaja lui,
Te ţine strâns în şapte chingi,
Călcând Cuvântul Domnului,
Şi-astfel, vrăjmaş al cerului
Tu Duhul Său poţi să Îl stingi.

Dacă aproapele nu îl respecţi
Când el îţi zice: stai, mai lasă!
Atunci prin vorbe, dovedeşti:
Că tu pe Domnul nu-L iubeşti,
Că n-ai cei şapte ani de-acasă!

Flavius Laurian Duverna
20 septembrie 2007