Cât de trecător e totul!
Cât de schimbător e omul!
Când privesc în umbra vremii,
Peste ani, peste milenii,

Îmi zic: Doamne, cum se poate
Ca să uite omul toate
Izbăvirile ce-i dai
Și puterea ce o ai?

El acel creat de Tine,
Înzestrat cu rațiune,
Văzând sfânta Ta lucrare,
Iar să cadă-n neascultare?

Văzând semne și minuni,
Izbăviri prin rugăciuni,
Să ajungă orb la urmă,
Ori lovit, ori scos din turmă?

Asta-i mare tragedie!
Facă Domnul să nu fie!
Dar în luptele credinței,
N-au toți steagul biruinței.

Bunăoară Ozia,
Cugetând la vremea sa
Și cercetând prin cronici,
Toți acei ce-s dornici,

Vor vedea că la început,
A fost omul priceput
Care-a căutat pe Domnul,
Având izbândă în tot locul.

Dumnezeu îi face parte
De progres, prosperitate.
Multe biruințe-l însoțesc,
Chiar vrăjmași-l lingușesc.

Dar văzându-se puternic,
Omul, cât e de nemernic,
Se înalță-n sinea lui
Și nu dă slavă Domnului.

Slujba ce nu-i aparține
O face crezând că e bine,
Deși i s-a spus frumos:
Asta nu ți-e de folos.

El nevrând să i-a aminte,
L-a umplut lepra pe frunte,
Pentru mustrare, fiind mânios
Și a murit lepros.

O, cât de bine e să știi,
Smerit și-ascultător să fii
Și să rămâi până la sfârșit:
Statornic, neîntinat și neclintit!

În slujba și-n chemarea ta,
Nu-n postata altuia.
Gelos, că nu ești pregătit,
Nu, că altu-i mai mult folosit.

Iotam fiul celui care:
Intrase-n templu de-nchinare,
Cu tămâie curajos
De a murit lepros,

Nu mai intră-n templul sfânt,
Să se închine, nicidecât.
El e bun în felul său,
Dar poporu-i tot mai rău.

Nu se poate ca să fii,
Piatră dintre cele vii,
Dacă nu ai părtășie
Cu Biserica cea vie.

Nu ajunge la Hristos
Niciun suflet credincios,
Care-aici nu-i de folos
Pentru omul păcătos.

Că Iotam își zise-n sine:
Ce voi face, vai de mine? !
Tatăl meu în templu rău păți,
Eu de templu: m-oi feri.

N-am să intru nicidecât.
Pe Dumnezeu voi sluji negreșit,
Iară de popor nu-mi pasă.
Eu mă-nchin la mine-acasă.

Însă, vai, că nepăsarea
Își continuă lucrarea
Și Ahaz nepotu
Celui ce-a intrat în templu,
Ca uzurpator al Legii,
Este omul fărdelegii.
Fiul celui care se temu
Ca să intre-n templu,

Se închină lui Moloh
Trecându-și fiii prin foc.
Iar când îl împresură dușmanul
În loc de-a alerga la Domnul,

Jefuiește-n grabă templul
Și-i trimite la un altul
Drept cadou din partea lui
Uneltele Casei Domnului.

Iar când merge la-ntâlnire,
Cu acel ce-și puse pile,
Vede altarul din Damasc
Care-i vine mult pe plac.

Și din porunca lui
Fu schimbat altarul Domnului
Cu altarul păgânesc,
Cu altarul cel lumesc.

De hatârul asirianului
Schimbă pridvorul Sabatului,
Schimbă sfânta rânduială,
După propria-i socoteală.

El a făcut toate acestea
Dar l-a înșelat nădejdea.
Deși templul l-a golit,
Nu i-a ajutat nimic.

Că asirienii totuși,
N-au fost prieteni, ci vrăjmași.
L-au adus în strâmtorare
Și-a păcătuit mai tare.

În bucăți făcut-a toate
Ale templului unelte.
Ușile le-a închis și-apoi
Închinatu-s-a la zei.

Nepotul celui ce-a intrat semeț,
Închide ușa cu dispreț.
Atât de mult s-a-ndepărtat,
De Dumnezeul cel adevărat.

Ca s-ajungi să dai unelte sfinte,
La asirieni pe-un blid de linte,
Ca să frângi uneltele prin care
Toarnă Domnul har în adunare.

Ca s-ajungi să-nchizi uși de adunare,
Ca să nu se-adune frații, oare
Să o faci fără să-ți vină-n gând
Judecata Domnului cel sfânt?

Nu, căci conștiința cea curată
Ea nu moare dintr-o dată,
Dar ea moare când mereu
E otrăvită de cel rău.

Deavolu-i șiret, o știe oricine.
De te vede că stai bine,
Nu-ți vine cu-n grav păcat,
Că nu speră rezultat,
Dar caută a te-nșela,
Să faci slujba altuia.
Și-apoi dacă-i cu putință
Să te clatine-n credință.

Și de nu ești veghetor,
Mai departe binișor
Te orbește câte-un pic,
Ca să crezi că nu-i nimic:

Că nu simți cu fiecare,
Că mai lipsești de la adunare,
Că la cei din lume-alergi,
Că iubești toate ce vezi.

Și la urmă, nu-i mirare
Că îi vezi în adunare,
C-au adus lucruri din lume,
Și le zic la toate bune.

Și fiindcă slujba lor e fără har,
Fac altar după altar.
Toate după chipul lumii,
Sub pretextu-nțelepciunii.

Iar, de-i mustră vreunul care
Vrea a Duhului lucrare
Să troneze-n adunare,
Zic că e condus de fire,
Pic de dragoste nu are.

Ei ajung ca și Ahaz,
Depărtați de Domnu,
Frâng unelte sfinte
Rânduite-n templu,

Iar pe unele le dau
La străini în mână,
Pentru că-s prea mult
Prețuite-n turmă.

Însă robul credincios
Se încrede în Hristos,
El a biruit prin cruce
Iar ai săi la fel vor duce.

Astăzi, Domnul Dumnezeu
Să trimită Duhul Său,
Duh de cercetare
Peste-ntreaga adunare!

Cu toții să ne trezim
Și nicicare să nu fim
Orbi ca și Ahaz sărmanul
Care l-a uitat pe Domnul.

Facă Domnul să vedem
Starea-n care noi suntem!
Să nu stăm în nepăsare
Cât mai este îndurare.

Să descărcăm poverile,
Să mărturisim păcatele,
Dacă dorim fiecare
Vremuri de înviorare.

Că și Ezechia-mpăratul,
Fiul lui Ahaz, a căutat pe Domnul.
Și mai întâi el a deschis:
Ușile templului de Ahaz închis.

Iar apoi chemă leviții
Și sămânța lui Aron, preoții,
Să se curețe, să se sfințească
Și apoi templul sfânt să-l curățească.

Nimenea nu poate ca să curățească
Adunarea, nici s-o crească
La statura Domnului,
Până nu s-a curățit pe el întâi.

Ezechia a fost omul lui Dumnezeu
El a reparat ce stricase tatăl său.
A dres ușile casei Domnului,
Ca să fie folosite-n slujba Lui.

Un om sfânt, un om a lui Dumnezeu
Reabilitează uneltele zdrobite rău,
Ponegrite de Ahaz și înnegrite,
Le readuce-n stare de a fi folosite.

Drept răsplată Dumnezeu
Ascultatu-l-a la greu
Pe Ezechia-n suspine
Și-i mai dete cincisprezece ani de zile.

Dar în urma izbăvirii ce-a primit,
Într-o împrejurare, el fu părăsit
Și încercat. Dar, vai, că omul

Se înalță doar pe sine,
Uită ce-i făcuse Domnul.

Dacă nu-i încununat sfârșitul,
Cât ar fi de sincer începutul,
Nu-i răsplată decât pentru cei statornici,
Care-au fost pe cale-ntotdeauna rodnici.

O, îndură-te, Părinte!
Dă-ne-o dragoste fierbinte!
Dă-ne, Tu, statornicie
Să sfârșim în bucurie!
Amin.