Adesea prin valuri eu trec dar cu mine,
În ele e Domnul, al meu Salvator,
La cârmă stă-ntruna sa nu mă înghită,
Acel ce-i conduce pe-aceia ce mor.

Spre mal El mă duce, să-i văd revenirea,
Din ziua în care pe nor va veni,
Când toate sfarși-vor, durerea și lacrimi,
Căci sus bucurie eternă va fi.

Trec munții și marea cu El doar de mână,
Și tot doar cu El le străbat mai ușor,
Căci mie îmi este de-o mare putere,
Oriunde mă aflu, mereu un izvor.

Din el mă adăp în pustiul de jale,
Să pot în picioare în el ca să fiu,
Din el curge dragostea inima-mi umple,
Să nu mă simt singur în ceasul târziu.

Adesea trec iarăși prin grea suferință,
Dar greul din ea este dus de Isus,
Îmi duce povara ce nu e ușoară,
Cum crucea pe dealul Golgota a dus.

M-ating de-a Sa poală, caci vreau al meu suflet,
De El ca să fie deplin vindecat,
Îmi dă aripi sfinte, avânt către locul,
În care de El sunt eu azi așteptat.

Adesea-mi grăbesc astăzi pasul pe cale,
Călcând pe-un pământ de zăduf ce-i uscat,
Dar am doar o țintă, în față mi-e cerul,
Alerg către el și cu Domnul nu cad.

El dă la o parte ce-n față se-nalță,
Să nu-mi fie pasul agale nicicând,
Urmez glasul Lui căci nu-i altul pe lume,
Un glas mai puternic, duios și mai blând.
Amin