Către Domnul strig la strâmtorare,
Către El eu glasul mi-l îndrept,
Și mă duce-adesea la izvoare,
Pe-al Său braț, strângându-mă la piept.

El îmi scapă sufletul de buza,
Plină de săgeți care tot vin,
Și de limbi ce sunt înșelătoare,
Care scuipă răni cu-a lor venin.

Îmi ridic spre munți îndată ochii,
Ajutorul Lui să îl primesc,
Nu-mi va clătina piciorul piatra,
Eu pe palma Domnului pășesc.

Niciodată El nu dormitează,
Este-ntruna Păzitorul meu,
Sufletul îmi va păzi Stăpânul,
Să nu fiu ajuns de niciun rău.

Strig din fundul de adânc pe Domnul,
El aude-ndată glasul meu,
Ia aminte la a mea strugare,
Bunătatea Lui de Dumnezeu.

Mi-e nădejdea în a Lui iertare,
Mi-e nadejdea-n îndurarea Sa,
Nu pot să mă satur niciodată,
De iubirea ce puteri îmi da.

Către Domnul îmi ridic privirea,
Zările rămân în urma mea,
Voi străbate ceața ce se-arată,
Vreau odihna care-i după ea.

Strig și-i spun necazul, strâmtorarea,
Duhul când îmi este-așa mâhnit,
Doar de El mi-e sufletu-n pustie,
Adăpat... din toate izbăvit.
Amin