Sunt veacuri ce se schimbã în tãcere
Iar altele, atât de zgomotos;
Când, noaptea socotealã zilei-i cere
Şi se îmbracã-n negru-ntunecos!

Fãrãdelegea-n tainã ne vorbeşte
Cu glas duios, aproape omenesc!
Şi ştie sã se-mbrace creştineşte,
De închinare... nici nu mai vorbesc!

Minciuna, omeniei haina-i furã
Purtându-se, de-acum, politicos:
"Pãcatu-i chestiune de culturã
 Şi nu e demn de luat în serios! ... "

Aceastã amãgire-ngrozitoare,
Şoptitã sistematic, la urechi,
Ea vine şi se duce la pierzare,
Alãturea de Şarpele cel Vechi!

Însã, se vede-n zare, o luminã
O, nu e vreo iluzie, nici vis!
Cãci vine Cel ce trebuie sã vinã,
Care Se-aratã-aşa cum a promis!

Celor ce Îl iubesc, El le zâmbeşte...
- Luceafãr sfânt, vãzut în zori de zi -
Cât timp nu-L pierzi din ochi, ai o nãdejde,
Un sens şi bucuria de-a trãi!