Via
Isaia cap 5 (1-6), Ioan cap 15 (1-11)

Preiubitul meu avea o vie
Ce nu putea deloc să crească
Era de soi, dar în pustie
Și nu era chip să rodească

Deodată omul se gândește
În jurul viei e pădure
De acea via mea nu crește,
Voi pune mâna pe secure

Și așa făcură gospodarul
Se apucă de defrișare,
Tăiată spini, copaci, liane
Și curăță in graba mare,

Pâmantu-apoi îl afânară
Și-i dete o înfățișare bună
Și pietrele le scoase afară
Punând în el via cea bună

Cu garduri mari o împrejmuiră
Și un turn în mijloc înălțară
Și o săpară și o-ngrijiră
Și un teasc în urmă îi săpară

Apoi Vierul se retrase
Și-i dete ploi și vânt și soare
Și primăveri și veri frumoase
Iar el stătea în asteptare

Să vină toamna să rodească
Să-i deie cei mai buni ciorchini
Ca munca să i-o răsplătească
Că a scos-o din pustiu și spini

Dar vai ce mare îi fu mirarea
Când a gustat din rodul viei
Pe neașteptate întristarea
Luară locul bucuriei

Nu boabe dulci și aromate
Ci-n chipul cel mai ușuratic
Uitând aleasa bunătate
Aduse via rod sălbatic.

Vierul în marea-i întristare
Făcu un cântec viei sale
Dar nu era acea cântare
De bucurie, ci de jale

Bătrânilor, luati aminte
Vă pun la toți o întrebare
Și asta să o țineți minte,
Priviți la via mea cea mare

Rostiți-i voi o judecată
Și spuneți, ce nu i-am făcut
Din tot ce sa putut vreodată
A fost ceva ce n-a avut?

Vorbiți acum bătrâni ai țării
Ce i se cade viei mele
Tot ce-am făcut a dat uitării
Și mi-a adus doar roade rele

Tăceți? Dar eu nu tac, ci iată
Căci pentru vremea viitoare
Rostesc acum o judecată
Ce va rămâne în picioare

Voi smulge gardul ce-o-nconjoară
Și turnul l-oi trânti-n țărână
Va fi călcată în picioare
Fiind la oameni de pomină... .

Trecură ani și ani de-a rândul
Iar via cea de soi înalt
Fu ținta turmelor străine
Și fu luată cu asalt

Apoi călcată în picioare
Ba dusă până și-n robie
Încât să nu se poată spune
Că a fost cândva acolo o vie.

Pământul i se împotriviră
E iar cu spini și cu pietroaie
Nici soarele n-o încălziră
Nici norii nu-i mai dete ploaie

Vierul însă se frământă
În locul bun e iar pustie
Începe acum o altă muncă
Vrea să planteze altă vie

Din țara unde îngeri cântă
Unde Vierul locuiește
Aduce un soi de viță sfântă
O viță care în veci rodește

Acesteia nu-i pregătiră
Nici loc, nici slugi cu prisosință
Ci așa Vierul glăsuiră
Ea va rodi prin suferință...

De atunci acestei sfinte vițe
Ce i sa dat în spini să crească
Crescutu-i-au multe mlădițe
Ce sânt datoare sa rodească

Și vița asta niciodată
N-o să mai fie părăsită
Nici nimicită nici uitată
Căci e un soi de viță sfântă

Menirea ei e să rodească
Vierul care o iubește
Îi dă putere ca să crească
O udă și o curățește

Însă mlădițele ce-n vie
Își au menirea lor și locul
De nu rodesc vor fi tăiate
Și vor avea ca plată focul

Iubitul meu, Stăpânul viei
Te-a rănduit să fii mlădiță
Rodește dar cu bucurie
Căci esti crescut din sfânta viță

De nu rodesți să știi că vița
De-acum nu va mai fi tăiată
Dar tu ce reprezinți mlădița
Vei fi chemat la judecată

Rodește dar cu bucurie
Doar roade bune întotdeauna
Nu dispera ci ai credință
Vierul îți va da cununa.

Teodor Ciolte