De ce-aș mai sta în zdrențe și rușine
Privind cu jind la roșcove și porci?
Când Tatăl universul îl susține
Și tot mereu întreabă: “Nu te-ntorci”?
Târziu se face-n viață într-o clipă
De ce să mai amân? Mă-ntorc acum!
Regret decizii ce-am luat în pripă,
Ce m-au lăsat în praful de pe drum.
Dus m-am lăsat în pofte și păcate
Ce n-am putut nicicum să stăpânesc;
Atâtea lucruri bine ambalate
Care-ntr-o clipă te ademenesc!
Am risipit tot ce ai pus în mine
O, scump Părinte, bun și iubitor;
Și rătăcesc pribeag pe căi străine
Arzând în suflet de al casei dor!
De ce-aș mai sta? La Tine e iertare,
Și pâine-acasă este din belșug!
De m-ai vedea cum vin din depărtare
Căci n-am putere singur să ajung.
Vreau să Te văd, să Îți cad la picioare
Să plâng amarul ce m-a apăsat;
Să cer cu lacrimi sfântă îndurare
Să fiu primit la curte ca argat.
Ah, cât de binecuvântați sunt frații
Mai mari, care Cuvântul Ți-au păzit;
Acei ce Ți-au rămas mereu în grații
Și sub aripa Ta s-au încălzit!
Ce bucurii! Ce clipe ‘nălțătoare
De-atâtea ori acasă am gustat;
Îmi amintesc nespusa sărbătoare
Când pentru prima dată m-ai iertat!
Acum eu vin, primește-mă, o, Tată
Sunt fiul ce-i mereu pe la răscruci;
Revarsă-Ți îndurarea înc-o dată
Și ține-mă la umbra sfintei cruci!
Dany Căpătan