Mulți s-au pocăit și se feresc de păcat
Dar caracterul le-a rămas neschimbat
Au același caracter vechi de nimica
Ce le scoate-n evidență, neomenia.

Pavel, le spune primilor creștini și nouă
Fiți oameni pocăiților, la acestea două
Una schimbarea atitudini, față de păcat
Și alta caracterul, ce trebuie să fie curat.

Mulți sunt pocăiți, dar nu sunt oameni
Pare paradoxal, așa ceva să afirmi
Dar o vedem cu toți, o situație tristă
Pocăiți cu caracterul neschimbat, există.

Îi vedem în societate, familie și muncă
Că înșeală, sunt necinstiți și-n minciună
Unii, sunt patroni dar au caracter de slugă
Alții, sunt muncitori cu caracter de fugă.

Afirmația n-ar fi compatibilă si reală
Să fie unul pocăit dar omenie să n-aibă
Să spui de cineva că nu-i om, dar pocăit
Sunt două stări, ce cap în cap rău se bat.

Ar vedea Pavel, în noi sfinții de altădată
Pe creștinii, care-i vizita, ca să-i mai vadă
De s-ar mai trezi Pavel, să vadă biserica
Ar spune: da a meritat să-mi dau viața?

Cred că n-ar spune așa, ci ar fi uimit
De creștinismul ce-i de mulți practicat
Ar mustra aspru, pe mulți, ca de-atunci
Și unii, pe mâna Satanei ar fi dați.

Cu pocăința n-a fost de joacă atunci
Și nu-i de joacă nici azi, creștine înțelegi?
Pocăința și omenia, se trăiesc împreună
Dacă nu-i așa, pocăința îți este minciună.

În biserici, numărul aderenților crește
Paradoxal, că omenia multor scade
Omenia, se exprimă prin compasiune
Dar pocăința, pe amândouă le cuprinde.

Cinstea, hărnicia și sinceritatea, creștine
Caracterizează omenia unei pocăințe
De-ai avea pe lume de toate, ce dorești
Dacă nu ai omenie, tot om sărac ești.