POTOPUL (ARCA DE SALVARE)

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Aşa va fi ca la potop, aidoma,
Când va veni ISUS HRISTOS pe nori,
Şi vor pieri cum a pierit Sodoma,
Acei ce stau acum nepăsători.

Căci DUMNEZEU lui Noe i-a vorbit
Să-şi construiască o arcă de salvare,
Căci tot pământul va fi nimicit
Cu revărsări de ape curgătoare.

Şi-aceasta e din cauza sâlniciei
Şi răutăţii care a crescut,
Căci oamenii din harfa bucuriei
Unelte pentru luptă şi-au făcut.

Căci între ei se războiau vecinii
Deşi erau copii de-acelaşi neam,
Dar pe pământ s-au înmulţit "Cainii"
Şi cei din Set, urmaşii lui Adam.

O lume plină de nelegiuire
Ca şi acum, în goană după rău,
Lipsiţi de sentimentul de iubire
Şi de credinţa sfântă-n DUMNEZEU.

Îngrijoraţi cu viaţa trecătoare
Ca şi acum, căsătorii, zidiri,
Căci ei credeau în raiul de sub soare
Şi-n Paradisul acestei fericiri.

Căci uriaşi erau atunci în lume
Ce se-ncredeau în pumnul lor cel greu,
Ca şi acum, savanţii cu renume
Ce-şi leapădă credinţa-n DUMNEZEU.

Ca şi acum, şi ei râdeau de Noe
Cum râde lumea azi de pocăinţă,
Şi spun cu toţi că n-ar avea nevoie
De mântuirea dată prin credinţă.

Ca şi acum, vrăjmaşii cu ocară
I-au zis lui Noe: "Ţi-ai ieşit din minţi!"
Când l-au văzut cum taie şi măsoară
În arşiţa căldurilor fierbinţi.

Ca şi acum, mesajele-ndurării
Le-au refuzat cu încăpăţânare.
Deşi erau pe căile pierzării
Ei n-au crezut în arca de salvare.

Ca şi acum, sfârşitul omenirii
Era privit ca ceva legendar,
Căci va veni potopul nimicirii
N-au vrut să creadă cei cu gând murdar.

Un singur om trăia neprihănirea
În mijlocul vacarmului tumult,
Şi-n loc să-l ia exemplu omenirea
Ei l-au numit "ereticul, incult."

Un singur om trăia în ascultare
Şi-n temere de glasul Celui Sfânt,
Iar ceilalţi, trăiau în nepăsare
Şi-n rătăcirea vechiului pământ.

Un singur om, Gilgames cel sihastru
Salvează rasa prin credinţa lui,
Planeta-ntreagă, marele albastru,
Depinde-acum de robul DOMNULUI.

Căci pentru ei sentinţa a fost dată
Căci iată norii s-au îngrămădit,
Întreaga zare-n negru-i îmbrăcată,
Şi-adâncurile s-au dezlănţuit.

Căci fulgerele spintecau zenitul,
Iar vuietul de ape zgomotos,
I-a anunţat că a venit sfârşitul
La-ntregul neam ce-a fost necredincios.

Căci zi şi noapte fără încetare,
Mai negri nori, mai plini se adunară,
Văzduhu-ntreg părea că e o mare
Cu cai de foc ce încontinuu zboară.

Înalţii pomi cu frunze şi petale
S-au prăvălit cu tot cu rădăcină,
Căci apele i-au smuls, i-au dus la vale,
Amestecaţi cu pietre şi cu tină,

Vedeai părinţii cum strigau copiii
Dar în zadar, că nu s-au mai găsit,
Căci apele, pe văile pustiei
În nesfârşită mare s-au unit.

Iar pe deasupra valurilor sumbre
Pluteau fiinţe fără duh şi viaţă,
Era Sfârşitul!... numai nori şi umbre,
Era tot seară, fără dimineaţă.

O grozăvie nemaipomenită
Era potopu-n pragurile porţii,
O lume-ntreagă piere pedepsită
Căci apele duceau la vale morţii.

Corabia era înconjurată
De cei ce-au râs, de-ntreaga lor mulţime,
Dar prea târziu, căci uşa-i încuiată
De îngerul venit din Înălţime.

Şi-au tot bătut la uşa încuiată
"Deschide-ne, iubitul nostru frate!
Căci uite câtă lume-i înecată!
Acum vedem că tu-ai avut dreptate!

Cum n-am ştiut să ascultăm de tine!
O, iartă-ne trecutul păcătos!
Căci iată-acum sfârşitul nostru vine!
O, frate Noe, noi te-am ştiut milos!"

Şi apele au început să crească,
Pământu-ntreg acum e inundat,
Iar cei ce-au vrut să scape, să trăiască,
Spre înălţimi cu toţi s-au îndreptat.

Şi-au plâns amar să-şi potolească chinu'
Fără nădejdi şi fără alinare,
Căci patruzeci de zile încontinuu
Şi zi şi noapte ploaia-i tot mai mare.

Dar nici pe munte n-au aflat scăparea
Nici ei, nici corbii şi nici căpriorii,
Căci din adâncuri se înalţă marea,
Iar de deasupra se revarsă norii

"Mai e puţin şi marea ne inundă!"
Strigau vitejii aceia tremurând...
Căci peste munţi, sub bolta cea rotundă,
Vedeai doar ape, ape murmurând.

Şi-au mai rămas din cele zburătoare
Dorind şi ele de potop să scape,
Dar obosind de zbor în aripioare,
S-au prăbuşit, s-au înecat în ape.

Dar peste văi şi lumea înecată,
Corabia se înălţa mereu,
Salvarea celor opt e-asigurată,
Căci Noe l-a crezut pe DUMNEZEU.

Iar munca ceea nu era uşoară
Să-ţi faci tu singur arca din gofer,
Şi mai ales când răii te-mpresoară
Şi râd de tine când le spui de cer.

Dar nu se dă în lături credinciosul
Oricât l-ar râde solii lui Satan,
El îşi alege zilnic chiparosul
Să-şi facă arca după sfântul plan.

Căci Noe avea spre bolta cea albastră
Privirile în timpul de mânie,
Corabia în sus avea fereastră
Nu lateral, spre lumea cea pustie.

Şi-au stat cu toţi în arca de salvare
În linişte, deasupra de coline,
Şi oamenii, şi-a lor vieţuitoare,
Căci cele trei etaje erau pline.

Iar DUMNEZEU era cu ei, Cuvântul,
Acel dintâi şi Cel de la sfârşit,
Făcând să sufle peste ape vântul,
Şi se-arătă uscatul pustiit.

Şi-a dispărut şi fulgerul şi norul
Şi se-arătă albastrul cel senin,
Iar porumbelul îşi luase zborul
Şi s-a întors cu frunze de măslin.

Şi-au decolat pe muntele cel mare
Pe Ararat, corabia se-opreşte,
Şi-au prăznuit întâia sărbătoare,
Iar Noe Celui Sfânt îi mulţumeşte.

Şi-au început din nou să se-nmulţească
Din Sem, din Ham şi din Iafet, urmaşii,
Pe-un nou pământ din nou să locuiască,
Dar se născură iarăşi, şi vrăjmaşii.

Căci sodomiţii cupa şi-o umplură
Cu fărădelegi ce n-au asemănare,
Atunci Cel Veşnic iar luă măsură
Să pedepsească a lor destrăbălare.

Dar nu cu ape, ci cu "prometeul",
Cu foc, va fi pământul nimicit,
Căci Legământul Sfânt e curcubeul
De la potop şi până la sfârşit.

"O, DOMNUL meu, şi dacă în cetate
Se vor găsi cincizeci de credincioşi,
Găsi-vor ei la Tine bunătate?
Sau vor pieri cum pier cei păcătoşi?"

Avraam insistă, cere îndurare,
Căci se gândea la cei neprihăniţi,
Căci Lot s-a dus cu turma lui cea mare
Să locuiască printre sodomiţi.

Şi coborî pe scara mijlocirii
De la cincizeci la zece, foarte jos,
Dar printre zeci şi mii de robi ai firii,
Era doar unul singur credincios.

Un singur om trăia după dreptate
Batjocorit oriunde, peste tot,
Căci sodomiţii plini de răutate
Cu duşmănie îl priveau pe Lot.

Un singur om trăia în ascultare
Avertizat de tainicele şoapte,
Căci vor veni trimişi din depărtare
Să găzduiască-n casa lui o noapte.

Căci vor veni doi îngeri cu tărie
Să-l izbăvească pe cel chinuit,
Şi să reverse cupa de urgie
Peste poporu-acela răzvrătit.

Şi va pieri Sodoma şi Gomora
În flăcările focului cumplit,
Când soarele pe boltă, aurora
Va apărea în zori, la răsărit.

C-au săvârşit tot felul de păcate,
Nepăsători şi mândri, şi avari,
Iar pe deasupra, plini de răutate
De sodomie toţi erau murdari.

Iar îngerii de-aceea se arătară
Ca oameni paşnici în al lor ţinut,
Ca să le-ncerce inima murdară
La sodomiţii care i-au văzut.

Când Lot i-a dus pe solii sfinţi în casă
Să-i găzduiască, om neprihănit,
La poarta lui mulţimea păcătoasă
Cu gânduri necurate au venit.

Căci oamenii acei necuraţi
Au depăşit chiar legile fireşti,
Căci ei umblau bărbaţi după bărbaţi,
Călăuziţi de spirite lumeşti.

"Nici pentru zece nu voi nimici!"
Îi zise DOMNUL lui Avraam, milos,
Dar Avraam degeaba mijloci,
Căci ei n-aveau nici unul credincios.

Căci Lot era străin, nu băştinaş,
De-aceea l-au batjocorit mereu,
Şi l-au numit "judecător vrăjmaş"
Dar Lot s-a încrezut în DUMNEZEU.

Zadarnic ei i-au hotărât pieirea
În noaptea ceea când s-au răzvrătit,
Căci îngerii lovindu-i cu orbirea,
Pe Lot din mâna lor l-a izbăvit.

Şi l-au condus afară din cetate
Când soarele era la răsărit,
Căci Judecata a făcut dreptate
Iar flăcările, focul i-a topit.

Şi-au ars pe veci cetăţile murdare
Şi-a mai rămas de amintire locul,
Ca mărturie pentru fiecare
Că la Sfârşit, pedeapsa este focul!

Căci Pavel scrie fraţilor din Roma
De rătăcirea celor iscusiţi,
Ce merg pe calea celor din Sodoma,
Căci se născură alţi nelegiuiţi.

Ca şi atunci, cu-aceeaşi urâciune,
Şi necredinţă, şi păcat şuvoi,
Căci oamenii în loc de rugăciune
Îşi construiră arme de război.

Ca şi atunci, copiii şi adulţii
Şi cei bătrâni cu pletele cărunte,
Nu vor să creadă-n mântuire, culţii,
C-aceste lucruri parcă-s prea mărunte.

Dar când sfârşi-va cea din urmă filă,
Mulţimile vor bate iar la uşă,
"Deschide-ne ISUSE, fie-ţi milă!
Căci ne smerim în sac şi în cenuşă!"

Şi vor fugi cu toţi spre cimitire
Să intre-n locul celor adormiţi,
Înspăimântaţi de-a lui HRISTOS venire
Căci n-au crezut în El cei răzvrătiţi.

Nu slăbănogii fără de putere,
Nu cerşetorii-atunci se vor ruga,
Ci căpitanii ajutor vor cere
Şi către munţi cu toţi vor alerga.

Căci pe pământ va fi o grozăvie
Cum n-a mai fost necaz aşa de mare,
Când îngerii cu ultima urgie
Vor nimici mulţimea de popoare.

Iar dacă-acele zile de-ncercare
N-ar fi scurtate de pe calendar,
N-ar mai rămâne nimeni în picioare,
S-ar pierde toţi, şi cei aleşi prin har.

Căci vor veni cei răi să-i chinuiască
Şi mulţi prooroci cu-acelaşi simţământ,
Vor încerca de cer să-i dezlipească,
Şi de credinţa-n DUMNEZEUL sfânt.

Căci urâciunea cea pustietoare
În vremea ceea se va pituli
În locul sfânt, la sfinţi în adunare,
Şi tot ce-i drept şi sfânt va pustii.

Căci peste tot păcatul se întinde
Şi dragostea la mulţi se va răci,
Căci fraţi pe fraţi atuncea se vor vinde
Şi-n necredinţă se vor nimici.

Căci anticristul, să înşele fraţii
Va zice: "Eu sunt cel adevărat!"
Şi mulţi "hristoşi" vor da la mulţi relaţii
Dar numai Unul singur a-Înviat.

În vremea ceea glasuri din pustie
Vor zice: "Iată, aicea e Hristosul!"
Dar nu e DOMNUL care ne învie,
E-nşelătorul lumii, mincinosul!

Dar pentru noi reperul e smochinul
Când toate aceste semne s-or ivi,
Hristos ne spune astăzi, nu străinul,
Atuncea DOMNUL nostru va veni.

Cum fulgerul despică-n două zarea
Din răsărit şi până la apus,
Aşa va fi în slavă arătarea
Aşa va fi venirea Lui ISUS.

Şi-L vor vedea şi oamenii din lume,
Dar tremurând cu toţi se vor boci,
Căci El pe-ai Lui îi va chema pe nume
Şi vor zbura cu El în veşnicii.

Căci chiar din pat, Mireasa Lui iubită
Se va trezi şi va zbura în Sus,
Căci într-o clipă ea va fi răpită
De Duhul Sfânt, când va veni ISUS.

Înveşmântată-n haină aibă, nouă
Se va sui cu Mirele-n palat,
Atunci va fi o despărţire-n două
Căci numai cinci din zece au vegheat.

Atunci va fi surpriza aceea mare
Căci nimeni nu cunoaşte acea zi,
Cum s-a-întâmplat cu arca de salvare,
Se va-întâmpla când DOMNUL va veni.

Căci oamenii în lanţurile firii,
Ca şi atunci, în patimi şi beţii,
Va fi la fel şi-n ziua revenirii,
Ca la potop, târziu se vor trezi.

Şi vor rămâne-n veşnicele plângeri
Ca şi Sodoma-n foc şi-n chin amar,
Dar cei aleşi, ca Lot, atraşi de îngeri,
Se vor sui la Domnul în Ţoar.

Căci şi-au stricat cărările şi drumul,
De-aceea DOMNUL îi va pedepsi,
Că-n urma lumii va rămâne fumul,
Cum l-a văzut Avraam în zori de zi.

Şi cerurile-întinse şi pământul
Se vor topi cu toate de căldură,
Când va veni ISUS HRISTOS, Cuvântul,
Să judece întreaga creatură.

Căci despre ziua ceea-nfricoşată,
Au scris profeţii-n sulurile cărţii,
Căci va veni o dreaptă judecată,
Când din pământ vor învia toţi morţii.

Şi-acum ce-aţi vrea? Vre-un înger să vă-ndemne?
Citiţi în Marcu, Luca şi Matei,
Şi veţi vedea profeticele semne,
Cum se-mplinesc chiar astăzi, fraţii mei.

Căci astăzi strigă lumea după pace,
Căci azi sunt două mari împărăţii,
Cum este scris în Cartea cu soroace,
Că lumea-n două se va despărţi.

Căci astăzi necredinţa bântuieşte,
Căci oamenii s-au proclamat atei,
Deşi Scriptura sfântă se vesteşte,
Va fi doar mărturie pentru ei.

Căci astăzi munţii de nelegiuire
Sunt mai înalţi ca-n ziua potopirii
Nici credincioşii nu mai au iubire,
Nu e departe ziua revenirii.

Căci era noastră-i mult mai otrăvită
Decât Sodoma-n veacuri depărtate,
Căci nimfele pe oameni îi agită,
Păcatele se văd televizate.

Da, era noastră-i mult mai atacată
Decât păgânii-acei nepăsători,
Deşi avem Scriptura ce ne-arată,
Deşi avem atâţi predicatori.

Avem cântări, şi coruri, şi fanfare,
Şi Duhul Sfânt cu semne şi scântei,
Şi uite, totuşi câtă nepăsare!
Vom fi mai aspru judecaţi ca ei.

Da, era noastră-i plină de spitale
Şi cimitire de înfometaţi,
Şi-acesta-i semn al revenirii Sale
Şi-îndemn ce strigă-ntr-una: "Să vegheaţi!"

O, Doamne bun, ce l-ai ales pe Noe,
Şi din potop l-ai smuls şi l-ai salvat!
În ziua ceea toţi avem nevoie
Să stăm în norul binecuvântat!

Ne pregăteşte Tu acuma prin harul!
Şi DUHUL SFÂNT la toţi am vrea să-L dai
Lăsând Sodoma să găsim Ţoarul,
Căci vrem să fim cu Tine sus în rai!

Ne bizuim pe-a Ta făgăduinţă
Căci Tu vei face alte ceruri noi,
Dar pân' atunci ne dă la toţi credinţă!
Să biruim, să nu ne dăm 'napoi!

Când fiii Tăi vor trece prin cuptoare,
Când corpu-acesta va cădea distrus,
Ne dă la toţi credinţă şi răbdare!
Să biruim şi noi ca şi ISUS!

Am vrea să fie toată adunarea
Şi tot poporul care-aşteaptă-n prag,
În ziua ceea când va fi serbarea,
Pe-al fericirii nesfârşit meleag.

De-aceea dă-ne picurii iubirii!
Să crească-n piept iubirea tot mai mare!
Ca să privim spre ziua revenirii
Întrând cu toţi în arca de salvare.

AMIN