Cad din al crengilor caier
Frunze cu chip acuarel.
Suie prin arbori un vaier -
E-al toamnei pierdut menestrel.

În fiece an, în Noiembrie
Aceeaşi harmonică plânge
Plătindu-şi a morţii simbrie
Cu-o rugă, ce tristă se stinge.

Târându-şi povara şi mersul
Anul se-ndoaie şi piere.
Aşa l-a strunjit Universul
Cu zarvă, tumult şi tăcere...

Şi curge spre noi începuturi
Ca dintr-o veche arteră
Faguri de viaţă şi cnuturi
Ţesând. Şi-o mai sprintenă eră.

Şi cele ce sunt şi ce-au fost
De-o vrere divină ascultă.
Nimic nu-i pierdut fără rost.

Şi totuşi o mână ocultă

Metalic şi-arată prezenţa
Din vrajă topindu-se-n chin
Marcându-şi avid influenţa
În omul crescut manechin.

E mâna cumplitului zen
Storcând omenirea de vlagă
Din anul întâi, din Eden,
Tiptil urgisindu-se-n plagă...

Şi-mi strigă prin oase şi gând
Al toamnei pierdut menestrel
Nimicniciei să nu mă vând
Doar clipei sculptată în El.