Frumoasă dimineață cu soare blând, zâmbind;
Se-aleargă păsărele prin pomi mari ciripind.
Cu gândul dus departe, afară, pe terasă,
De raze dezmierdată, ea stă acum la masă.
Pe fața ei se vede o fericită pace
Pe care-o poartă-n suflet și să cânte o face.
Este călduț afară și-un vânt adie lin;
Ceva se simte-n aer, ceva ceresc, divin. .
Pe boltă nori de vată plutesc încetișor
Iar păsări se înalță din cuib spre cer în zbor.
Se merge spre amiază, pare a fi serbare
Căci umplu-ntreg văzduhul triluri ciripitoare.
Scăldată e în soare natura înflorită
Numai regina nopții pare-a fi adormită.
*
El e plecat cu munca, departe-n detașare;
Trecute-s multe zile de dor, de așteptare...
Ea stând la masă scrie pe foaie un mesaj
Și-o lacrimă-i pornește în jos, lin, pe obraz:
"Iubitul meu. . și astăzi și ieri am căutat
Ca să vorbesc cu tine, dar de tine n-am dat. .
Vrui să te sun: zadarnic, ți-e telefonu-nchis. .
S-o fi stricat sau poate muncești prea mult (mi-am zis). .
Voiam doar două gânduri să ți le-mpărtășesc:
Că dor îmi e de tine, tu știi cât te iubesc! . .
Al doilea gând e despre iubitul meu Isus
Ce-i gata să revină și să mă ducă sus!
Ce mult aș vrea cu tine să mă înalț spre cer,
Să fii și tu cu Domnul în rai pentru etern! . .
Eu simt că Domnul vine, eu simt prin Duhul sfânt
Că doar puțin mai este și plec de pe pământ!
Parc'-ar fi chiar la noapte, oh, scriu și mă-nfior
Căci poate chiar la noapte va fi întâiul zbor!
Iar tu să plângi în lume, jos pe pământ rămas? ... .
Oh, gândul nu-mi dă pace, c-aproape-i sfântul ceas!
Primesc atâtea vise din cer, despre Răpire!
O, ți le-am spus și ție, tu zici că-s rătăcire...
Totuși, noaptea trecută, din nou eu am visat
Cum mă 'nălțam spre boltă cu cei ce au vegheat!
Iar tu erai în jale, jos pe pământ rămas...
Și m-am trezit în lacrimi, brusc. . și-am privit spre ceas:
Era chiar miez de noapte: douăsprezece fix! ...
Și m-am gândit: "ce bine c-a fost numai un vis!"
Oh, dar ce vis, iubite. . părea realitate...
Cât de real... aidoma... și chiar în miez de noapte!
Întoarce-te la Domnul căci sigur va veni!
Dacă va fi la noapte nu mă vei mai găsi! ... .
Chiar din această cauză ți-am scris și-ți las pe masă
Căci știu că prima dată tu intri prin terasă!"
O lacrimă bogată îi cade pe scrisoare
În timp ce ea privește după iubit în zare. .
Se-amestecă cerneala cu lacrima ce-a curs,
Ultimul vers e-n ceață, căci gândul ei e sus!
Ea pune-ntr-un greu sfeșnic o mică lumânare
Să o aprindă noaptea, spre-a sta peste scrisoare;
Ca nu cumva să fie de-un vânt răzleț luată
Iar soțul să n-ajungă a o citi vreodată.
***
Acum e noapte rece cu cer acoperit
De nori atât de sumbri cum nu s-au mai zărit! . .
Sunt nori de plumb și smoală care s-au încleștat
În urma unei lupte ce nu s-a terminat. .
Și bolta toată-i pete de smoală și de plumb:
Nori crânceni fără milă ce-aproape jos ajung!
Pare că-ntunecimea cu tot ce-i mai urât
Pe un pământ ce plânge, acum s-a coborât!
Nu se aud nici păsări să cânte triluri mii
Nici foșnete de aripi cum zboară spre tării...
În loc de raze calde e întuneric gros. .
Cad frunze verzi din ramuri smulse de-un vânt furios. .
Un șuier ca de moarte gonește-nverșunat
Pe străzile înguste ale micului sat. .
Este totală beznă chiar și peste oraș
Care e foarte-aproape de sat, la câțiva pași... .
Deodat' ca o părere două mici licăriri
Apar pe drum departe, ca două năluciri. .
Se-apropie în grabă, sunt
faruri de mașină;
Al ei șofer suspină: n-are-n suflet lumină...
E ora unu noaptea, târziu sosit e-acasă;
Ca de-obicei el intră în casă prin terasă.
Merge pe bâjbâite mai mult până ce vede
Pe masă așezată lumina cea de veghe. .
Abia mai luminează micuța lumânare
Pe scaun o albă rochie lăsată la-ntâmplare;
Pe masă o scrisoare scrisă de ea frumos
Îl face s-o apuce în mână furtunos...
Începe s-o citească tot mai cu-nfrigurare
Și-a tremura începe, mai tare și mai tare...
Încep să-i curgă lacrimi, la început puține
Și-apoi vin tot mai multe, un râu parcă îi vine
Din ochi pe fața care de mult n-a fost udată
De lacrimi, ci de rânjet mereu a fost crispată...
El plânge-acum cu hohot căci bine-a înțeles
Lacrima de iubire din ultimul ei vers...
Acum el înțelege ce e cu haina albă
Lasată jos pe scaun în noaptea cea mai neagră. .
Și cum spre ea privește și în sughițuri plânge
Deodată lumânarea cea mică brusc se stinge.
Atunci furtuna care se zbate-n al său suflet
Dă peste stăvilare ca valurile-n muget:
-Oh, am pierdut Răpirea, plecarea sus la cer! ...
M-așteapt-acum necazul cel mare și dureri!
De-acum rămas-am singur, plecată e și ea;
Ce rod amar mi-aduse neascultarea mea...
Față de ea, de Domnul, eu nu am fost cinstit:
Am fost pe căi murdare, am fost nesocotit!
Trăit-am în minciună, doar pentru eul meu
Când azi puteam ca-n ceruri să fiu plecat și eu!
E prea târziu acuma, raiul mi s-a închis
În timp ce ea-i cu sfinții, acasă-n Paradis!
Și-n timp ce el jelește, se-aprinde-ntregul sat
De strigăte de groază după cei ce-au plecat!
Se-aud creștini cum cheamă spre ceruri, dar zadarnic:
Ei au rămas în urmă și toți bocesc amarnic!
***
Astfel va fi în lume după sfânta plecare:
Regret și lacrimi, bocet, durere foarte mare!
Nu vezi oare că Domnul încă te mai așteaptă
Să te întorci la Sine din calea ta nedreaptă?
Nu vezi cum tot te cheamă ca să te pocăiești
Să poți și tu ajunge în slăvile cerești?
Nu, n-ai pierdut Răpirea, dar nu știi când va fi:
Dacă va fi la noapte, ea cum te va găsi?
Încă-i deschisă ușa, încă mai este har,
Grăbește-te să intri, primește viața-n dar!
Căci poate chiar la noapte la ceruri vom pleca
Iar ușa nunții-n slavă pe veci se va-ncuia!