Un bocet doar mai am în călimară
Și-n piept un hohot cu ecouri stranii,
Privind, pe dealul semănat cu cranii,
La Veșnicia învățând să moară.

Mă torn cu scăpătatul în jelanii
Și-ncep cuvintele plângând să doară,
Dar simt cum brațul crucii se coboară
Să-mi înflorească prin iertare anii.

Acum, senin, îmi caut noi cuvinte,
În care viu să curgă mângâierea
Prin matca de edenică sorginte.

Și scriu febril, dar ignorând durerea,
Un vers final, cu nobile veșminte:
S-a terminat, urmează... Învierea!

Simion Felix Marțian