Nu pot să tac eu niciodată,
Căci numai bine mi-a făcut,
Cuvântul întrupat odată,
Ce m-a iubit atât de mult.

Care s-a dat pe-un lemn ca mie,
Azi aripi pentru zbor să-mi dea,
Nu pot să tac când El ființa-mi,
Murind pe cruce o iubea.

Nu pot să tac când cercetarea,
O simt în inimă mereu,
Când am un Tată-atât de mare,
Când Prieten mi-este Dumnezeu.

Când mângâierea cea divină,
Coboară în adânc suspin,
Îmi șterge lacrimile-amare,
Și gustul cel ca de pelin.

Nu pot să tac când ploaia vine,
Și eu atins de ea nu sunt,
Când bate vântul dar nu poate,
Ca să mă smulgă din pământ.

Nu pot să tac în val de mare,
Ce nu ma poate îneca,
Căci sunt purtat de-acea putere,
Ce pe pământ o voi cânta.

De laude mi-e gura plină
Nu pot să tac eu niciodat,
Și inima de veselie,
Ea bate... bate ne-ncetat.

Să tac nu pot... nici n-am dorința,
Eu pe pământ de a tăcea,
Căci am mereu doar biruința,
În orice luptă-n fața mea.
Amin