Străin am fost pe lume, de oameni părăsit,
Când cineva de-odată, în vale m-a găsit,
Atunci când cu suspine, ființa îmi hrăneam,
El mă striga pe nume, dar eu nu-l auzeam.

El întinde-a Sa mână, să-mi dea un ajutor,
Îmi aducea și aripi, să mă avânt în zbor,
Îmi arăta iubirea, cu dor mă mângâia,
După o Țară sfântă, s-ajung și eu în ea.

Străin am fost în viață, mereu un călător,
Dar fără de vre-o țintă, spre care eu să zbor,
Eram în rătăcire atunci când m-a găsit,
Iubirea cea din ceruri, duios când mi-a vorbit.

Mi-a arătat cărarea, spre Raiul minunat,
Mi-a arătat și urma, ce-odată a lăsat,
Să nu cobor în vale, să urc mi-a spus mereu,
Și glasul... și iubirea, ce-i doar din Dumnezeu.

Străin eram pe lume, de toți din jurul meu,
Uitat... cum era orbul, pe margini... Bartimeu,
În noapte mi-era pasul, de sus când a venit,
Lumina cea divină, ce-ndată m-a trezit.

De-atunci singurătatea, departe doar a stat,
Căci Domnul de-al meu suflet, atunci s-a îndurat,
Îl simt întotdeauna, cu mine e mereu,
Mi-a dat și-un mare nume, sunt fiu de Dumnezeu.
Amin