Cum însuți Tu, de veci Stăpâne, m-alcătuiși ca pe-o unealtă
Pe care patima s-alerge ca un arcuș purtat de mână,
Azi simt în suflet cum se-ncheagă și cum năvalnice tresaltă
Cântări, ce nu mai vor în noaptea vremelniciei să rămână.

De-aceea scoate-mi de pe coarde călușul care le sugrumă
Și lasă-mă să țin arcușul cu mâna mea tremurătoare...
Nu te uita că sunt o biată lăută șubredă de humă,
Eu simt, zbătându-se în mine adânci cântări nemuritoare.

Dar ca să poată să răsune așa cum legea lor o cere,
Din plin și slobode, ca duhul ce le-a sădit neînfrânate,
Stăpâne, pleacă- Te pe coarde... și dacă vezi că n-am putere,
Ia Tu, în mâna Ta arcușul și cântă în eternitate!