Mai ai Tu oare Dumnezeu, azi pentru noi iertare,
Căci vina noastră pe pământ, ea este-atât de mare,
E cea care cândva demult, ea te urca pe-o cruce,
Ne te-a-ntrebat de poți s-o urci, de poți tu a o duce.

Cât oare Tu vei mai lăsa, un timp de pocăință,
Acelor care nu mai cred, cât le vei da credință,
Acelor ce sunt rătăciți, cât le vei da lumină,
De câte ori mai poți uita, a omenirii vină.

Dar bunătatea Ta din zori, ce este ca o floare,
Părinte sfânt, iubit Păstor, cât o mai lași Tu oare? ,
Fiorul ce-l cobori ades, ca să simțim iubire,
Cât oare-l vei mai coborâ, de sus... din nemurire.

Ne dai lumină zi de zi, și dulcea mângâiere,
Ne dai speranță pentru-o zi, acea de înviere,
Ne dai putere să pășim, dar nu ca niște gloate,
Ci doar ca Tine... cum și Tu, mergeai și-n zi și noapte.

Cât oare Tu vei mai lăsa, neghina să răsară,
Cât vei putea să mai auzi, cuvinte de ocară,
O Doamne oare cât mai lași, vopsea peste rugină,
Cât oare vei mai cerceta, pământul ce suspină.

De sus duios și blând vorbești, e-așa mângâietoare,
Azi vocea Ta, dar oare cât, vei mai striga Tu oare,
Căci multe fețe se întorc, priviri stau aplecate,
Și pasul lor de urmă Ta, el este-așa departe.

O Doamne sfinte Dumnezeu, ce ne-ai strigat pe nume,
E mare mila ce o ai, pentru întreaga lume,
Mai chemi, mai strigi, și azi mai dai, în dar Tu mântuire,
Căci fără margini pentru noi, este a Ta iubire.

Vedem din zorile de zi, vedem în zori de seară,
Un timp ce veșnic el va fi, o caldă primăvară,
Spre el Tu ne conduci mereu, să ne salvezi de moarte,
Căci de iubirea ce o ai, nimic nu ne desparte.
Amin