În clipa cercetării, ce-o lasă Dumnezeu,
Îmi plâng întotdeauna, al meu păcat ce-i greu,
Aștept cu nerăbdare, iertare să primesc,
Căci fără de iertare, nu pot să mai pășesc.

Atunci când se coboară, de sus prin Duhul sfânt,
Căința îmi aduce, doar lacrimi ca să plâng,
În inimă simt focul, durere ce-a lăsat,
Că l-am urcat pe Domnul, și eu pe cruce-odat.

Suspin în jale mare, sa fiu iertat aș vrea,
Să nu mai simt eu vina, ce-odată-L răstignea,
Îmi strig cu foc durerea, iertare să primesc,
Și-i spun mereu în taină, că astăzi îl iubesc.

Îi spun ca niciodată, nu vreau ca să mai fiu,
Cum rătăcit prin viață, eram eu în pustiu,
Îmi cânt astăzi iubirea, doar pentru El ce-o am,
Vreau să mă vadă Domnul, ca nu sunt cum eram.

Nu vreau ca astăzi iară, al meu Domn prea iubit,
De-al meu păcat sau vină, să fie răstignit,
Nu vreau iarăși ocară, să-i dau lui Dumnezeu,
Pe urma ce-a lasat-o, vreau ca să fiu și eu.

Să plâng a Sa durere, tăcut ce o răbda,
Să fiu plin de iubire, așa cum El era,
Doresc asemănarea, cu Domnul s-o am eu,
Căci El mi-a dat un nume, sunt fiu de Dumnezeu.
Amin