Betania

Printre multele... minuni
Ce le-ai săvârşit, Isuse,
Şi-n istorie au fost puse
Ca răspuns la rugăciuni
Ce cu dor au fost aduse,

Betania-i cea mai mare
Si ea stă la loc de frunte
Pentru-oricine să asculte,
Căci Iubirea-ndurătoare
S-a oprit la lacrimi multe!

Când odată...Tu treceai,
Pe drum, prin apropiere
C-a s-alini boli şi durere,
Dela cei dragi, ce-i iubeai
Ai primit vestea-n tăcere,

Cum că Lazăr, e bolnav
Si să-i vindeci, el voieşte
Cât e-n viaţă şi trăieşte,
Trupul său, zăcând firav
De boala ce-l chinuieşte.

N-ai răspuns la invitare
Să mergi la ei, de îndat’-
Drumul, Ţi-ai continuat!
Două zile, în depărtare,
A fost timp, de-ntârziat.

Dar... ce poate, a fi zise,
După zile, de-aşteptare,
În familia, cea iubitoare?
Lazăr, bietul, el murise,
Cu gândul la vindecare!

Când ai hotărât să mergi
Cu balsamul mângăierii
În Betania, loc al durerii,
Şi pe Lazăr, să-l dezlegi,
De-al morţii laţ al puterii,

Către ucenici, le-ai spus:
- Hai la Lazar să-l sculăm,
Cu har să-l întâmpinăm,
Căci el doarme, deja dus,
E timpul, să-l deşteptăm!

- Dacă doarme, este bine!
Ucenicii-atunci Ţi-au zis -
Amintind ce-n cărţi e scris,
Nu ştiau că moartea-l ţine
În mormântul crunt închis.

Dar pe loc, le-ai povestit
Că nu-i vorba de odihnă
Privind boala-i dobândită,
- Lazăr... să ştiţi c-a murit
Şi nu este timp de tihnă!

O! A fost jalnică-ntâlnirea
Cu-ale lui surori, pe rând
Ce Te-au întâlnit plângând,
Şi le-ai spus că zăbovirea
Aducea-o veste-n curând,

Vestea scumpă de înviere,
Pentru-oricine pe pământ
Chiar de este în mormânt...
Curgând lacrimi de durere,
Peste chipul Tău cel Sfânt!

Şi mergând către mormânt
Cu gând spre făgăduinţă
Le vorbeai despre credinţă,
De speranţa-i, prin cuvânt,
Rod... spre-a vieţii biruinţă...

- Doamne, o! de patru zile
Lazăr a fost pus în raclă,
Cine? Ce-ar putea să facă?
- Şi corpu-i spre putrezire,
Dac-ai vrea să o desfacă!

- Crede numai, şi-oi vedea
Cât de mare-I Dumnezeu
Într-un ceas, instantaneu,
- Dar daţi piatra, alăturea!
- Doamne, el miroase greu!

A spus Marta, suspinand,
Plină de sudori pe frunte
În timp ce lacrimi mărunte,
Peste-obrazul ei curgând,
Îl brăzdau cu urme multe.

Dar când totul s-a făcut
După cum le-ai poruncit
Cei prezenţi s-au liniştit,
Marta-n linişte-a crezut
În Cuvântul, ce-ai vorbit.

Iar prin simpla rugăciune
Ce vroiai să se-ntrevadă...
Ca norodul tot să creadă,
Ai cerut, scumpa minune
Dela Dumnezeu s-o vadă.

Când la el, tare-ai strigat
- Lazăre, acum vino afară!
Prieten fiind de-odinioară
Glasul sfânt Ţi-a ascultat,
Neglijând că-l împresoară,

Peste mâini şi la picioare,
Lungi fâşii de pânză, late,
Ce trebuiau... dezlegate
Şi-a ieşit... din dormitare,
Gloata rămânând mirată,

Şi-având faţa, înfăşurată
În ştergar alb, la culoare
Obicei... la-nmormântare,
Atunci le-ai vorbit îndată
’N bucuria cea mai mare:

- Încercaţi, şi dezlegaţi-l
Căci nu-i timp de aşteptat
Ce-a fost zis, s-a terminat,
Şi să umble acum, lăsaţi-l
Căci din moarte, a-nviat!

Din nou viaţa şi-a-nceput
Simţind dorul dragostei
În cercul sfânt al familiei
Ca şi când, n-a dispărut,
S-a-ncadrat iar printre ei.

Şi-astfel, dup-a sa-nviere,
Cei prezenţi s-au bucurat
Când la surori, li l-ai dat,
Şi-ai plecat blând în tăcere
Ca să mergi din sat în sat.

Şi, prin ori ce loc treceai
Bolnavi nu mai rămâneau,
Spasme crunte se-alinau
Căci pe toţi Tu-i vindecai,
De-orice boală, sufereau.

Flavius Laurian Duverna
27 noiembrie 2007