Privesc înspre zările-albastre,
Văd valuri spărgându-se-n maluri,
În suflet se nasc doruri caste
Ce tind să se-nalțe spre astre,
Ghidate de noi idealuri.

În vuietul mării-mi văd starea,
Când calmă, când prea înfuriată,
În apele vieții simt sarea,
În anii trăiți simt trădarea
Și multă durere purtată!

Am tot căutat liniștirea,
Cu ochii țintiți spre niciunde,
În duh sunt atins de iubirea
Acelui ce-I veșnic! Trăirea,
Atâtea senzații ascunde!

Văzduhul pictat în albastru,
Subtil, mă atrage în mreajă,
În drumu-mi tăcut și sihastru,
Condus sunt de marele Astru,
Iar eu, Îl urmez ca-ntr-o vrajă.

Un glas prin milenii vorbește,
Iar marea-și astâmpără valul,
Pe ape-Adevărul pășește,
Furtuna și vântul oprește
Și văd cât de-aproape e Malul!

De-aici îmi încep ancorarea,
De Stâncă mă leg cu putere,
Acum înțeleg că salvarea,
E-n Cel ce-Și revarsă candoarea
Și-mi dă zi de zi, mângâiere!

06/05/2023, Barcelona- Lucica Boltasu