În mijloc de noapte, de grea suferință, când șoaptele multe în jos mă duceau,
Vedeam printre stele cum vine-o lumină să-mi dea ea putere când iar mă lăsau.

Să urc pe o treaptă înaltă ce-n față, ea mie în noapte mereu îmi stătea,
Să nu cad în valea pustie și rece, dorită ființa-mi în ea a purta.

În toi de furtună-n vârtejul ei mare, o mână cerească spre mine-a venit,
Să nu fiu de ea aruncat în orbire, să nu fiu de ea spulberat sau zdrobit.

Oprea acea mână furtuna pornită, să pot ca să urc și să fiu de ea dus,
La pieptul cel cald ce-mi dădea ocrotire, căci mână cea mare er-a lui Isus.

În mijloc de luptă, sub răcnetul care, venea din adâncul pornit furios,
Să-mi tulbure viața... vedeam cum din ceruri, cu pacea Sa blândă venea El... Hristos.

Cu glasul Său mie-mi dădea mângâiere, și oricât de mare-ar fi fost lupta grea,
Cu arme divine venea El din ceruri, mereu pentru mine El... Domnul lupta.

Vre-o dată nu am nici-o teamă căci teama, în inima mea loc nu poate avea,
În ea este Domnul, e plină de pace, s-o tulbure nimeni vre-o dat n-ar putea.

Mi-e drumul cu soare chiar dacă sunt norii, pe ceruri și scutură vremea lor grea,
Privesc după ei căci eu știu că e o mână, îi poate străpunge, puterea e-a Sa.
Amin