Cu glasul meu strig către Domnul,
Nu-mi spun necazul nimănui,
Îmi vărs a mele multe lacrimi,
Și strâmtorarea numai Lui.

Când Duhul e mâhnit în mine,
Doar El mă poate-nviora,
El ia aminte la durerea,
Ce răni îmi las-a mă durea.

El ia aminte când eu glasul,
Înalț căci sunt nenorocit,
Din temniță ca să mă scoată,
Din mâini ce doar m-au prigonit.

Nu intră la o judecată,
Să vadă cei din jurul meu,
Căci Cel ce-i drept e numai Unul,
Este putere... Dumnezeu.

Cu inima îl chem pe Domnul,
Mă știe când sunt sus sau jos,
Când umblu, când mă culc căci iată,
Sunt eu pe urma lui Hristos.

De față Lui nu fug departe,
De urc mereu îl întâlnesc,
Dacă cobor este cu mine,
Cu El nu mă prăbușesc.

Cu glasul meu îl strig pe Domnul,
Cu buzele ce s-au uscat,
Îmi poartă sufletul pe ape,
Și peste muntele-nălțat.

El se grăbește... mă ascultă,
Când Duhu-n mine e topit,
În fața măreției Sale,
Mereu sunt doar un fericit.

Sunt fericit flămând de Tine,
Sunt fericit și-atunci când plâng,
Și-atunci când ale Sale palme,
A mele lacrimi ele strâng.

Sunt fericit când asuprirea,
Se-abate iar asupra mea,
Căci pe-așternutul ei ce-i rece,
Mereu simt ridicarea Sa.

Cu-a mea privire eu întruna,
Îl chem pe Dumnezeul meu,
Căci nu vreau teama să mi-aduca,
O vreme sau un timp mai greu.

La capăt de hotar strigarea,
Mi-ajunge... sunt eu auzit,
Mi-arată cale-adevărată,
Acel ce-n pântec m-a-ntocmit.

Mi-a dat pe nări din El suflare,
Cu Duhul sfânt m-a botezat,
El vine-atunci când e de mine,
Și de-al meu glas flămând strigat.

Mă izbăvește și mă scapă,
Din mâna fiului străin,
Și îmi arată drumul care,
E numai pentr-un pelerin.
Amin