Ce-i pacea Ta?

Un cântec lin... o adiere...
Un vânt subtil prin păpădii?
Cum știu poeții pacea s-o descrie?
Se poate oare pune pe-o hârtie?
Căci ea priceperea o întrece
Și nu se poate în cuvinte pusă a fi...
Un fâlfâit pe aripi de fluture în treacăt
În zborul lui grăbit printre grădini?
Sau poate cum se așează el în miez de crin?
Ce-i pacea Ta?
De e un zbor... e zbor din veșnicii...
De la-nceput din primele clipite
Pacea era pe-a cerului orbite
Ea prin înțelepciune exista
De-atunci din prima clipă a vieții vie
Și până azi priceperea încă nu știe
Ce-i pacea Ta...
Privirea mamei când veghează?
Sau râsul de copil micuț?
E zâmbetul când un copil visează
Sau când aleargă-n drum desculț?
Plutirea firelor de praf
În raza soarelui de-amiază?
Nu... e ceva mult prea înalt
E taina ce în parte ni se descifrează...
Căci prea sărace slovele ar fi
Dar ce ciudat să simți această stare
Și totuși să nu poți să o descrii...
E pacea Ta...
E simțământul prezenței cerului în noi
E siguranța mântuirii
E veșnicia ce-ncolțește
E atunci când știi profund că El păzește
E o liniște ce-mpărățeste
În inima mea...