Pe vâlcele la Cosișa
În frumoasa Bucovină,
Unde înflorea brândușa
Sub soarele ce-o-mbrățișa
Cu diadema de lumină,
Oamenii munceau în tihnă.

Dumnezeu avea și-acolo
Oameni sinceri, credincioși
Ce-L slăveau pe dealuri solo,
Demni de cer ca și Apolo,
Trăindu-și viața evlavioși,
Muncind cu cinste, bucuroși.

Creștinul Toader avea moară:
Om cinstit cu nume bun,
Nu lăsa străini pe-afară
Nici pe noapte, nici pe seară.
Mâncarea fiartă în ceaun
Pentru toți era-n comun.

Într-o dimineață, el s-a dus
Ca să-și inspecteze moara.
La subsol angrenaju-i interpus
Din roți și curele compus;
Iar în timp ce cobora,
Gându-n multe părți zbura.

Doar o clipă-a fost neatent
Și-a fost prins în angrenaj,
Trântit de perete violent
Și-a căzut jos pe ciment.
De la-nălțimea unui etaj,
Zdrobit de propriul utilaj.

Soția surprinsă de întârziere
Se duce în grabă să vadă.
Lucrătorii n-aveau date să-i ofere,
Nu știau de-a lui ședere,
Nu știau nici ce să creadă,
Nu aveau nici o dovadă.

Când s-a coborât în beci,
Ea vede marea tragedie
Și-o cuprind fiorii reci,
Strigă tare după ucenici
Să-l ducă sus în odaie.
Sângele-i curgea șiroaie.

Era în stare de inconștiență,
Nu dădea semne să-și revină,
Deși-ngrijit în permanență
Cât mai bine cu putință.
Soția cheamă căruța să vină,
Să-l ducă la medic, ea înclină.

Fratele și-a revenit puțin
Și încredințat le-a spus
Să nu-i mărească al său chin,
Căruța nu are mersul fin,
Medicul său e Domnul Isus,
Acel pe care l-a slujit supus.

Au fost chemați deci lucrătorii,
Cum spune Iacov în Cuvânt.
Dar s-a-ntâmplat că slujitorii
Să se creadă ei judecătorii,
Considerând că Cel ce-I sfânt
L-a pedepsit pe-acest pământ.

Îi bănuiau o arecare vină,
Așa din ceva vorbe auzite,
Și au hotărât să se abțină,
N-aveau încredințare deplină
De zvonurile la ei venite.
Au dat ’napoi, n-au mers ’nainte.

Soția întristată peste măsură
A spus că va chema alți lucrători.
Ei atunci libertate îi dădură
Să se descurce ea singură.
Dar dacă oamenii greșesc uneori
Nu greșește Domnul de-L implori.

La zeci de kilometri distanță
Pe drumul către Cernăuți,
La Camnica pe-o uliță,
Doi slujitori aveau dorință
Să meargă în Stârcea la frați,
De dorul de-ai îmbărbăta mânați.

Când s-au plecat la rugăciune
Pentru a cere călăuzire de sus,
Domnul lui Vorobeț îi spune
Că-l va însoți în misiune;
Dar nu la Stârcea l-a condus,
Ci la Costișa înspre apus.

Că acolo vrea să dea viață
Unui credincios pe moarte.
Aveau în Dumnezeu credință,
Nădăjduiau deplin în biruință.
La moară, cineva o să le-arate
Unde este un bolnav în cetate.

Au fost întâmpinați cu bucurie,
Ca trimiși ai Celui Sfânt,
De a fratelui Toader soție
Cu nădejdea-n suflet vie
Că după-al Domnului cuvânt
Scula-va El pe cel ce-i frânt.

Frații au îngenuncheat smeriți,
Ungând cu untdelemn bolnavul
Și-au înălțat rugăciunile fierbinți
Așa cum se cade celor sfinți.
Morarul a fost atins de Domnul,
Sărind din pat precum balonul.

A fost vindecat complet
De fracturi și răni multiple,
Sărind vioi ca un atlet,
Slăvind pe Domnul fără preget,
Pentru că l-a îndreptat de șale
Prin harul îndurării Sale.
Amin.
(Luni, 18 octombrie 2021)
Din Lumina Vechilor Cărări