Eu, sunt ca o cetate
Pe munţi reconstruită
Eram odată părăsită
Dar, … a venit un meşer de departe
Şi-n faţa zidurilor mele dărâmate s-a oprit

Avea priviri înlacrimate
Privea la gardurile mele-mpraştiate
La porţile cu lanţuri ferecate
La uşile cu zdrenţe înnodate
Şi la ferestrele de vânturi sparte.
Privii apoi şi la odăile cetaţii
Şi stropi de lacrimi din ochii lui curgeau.

Peste reala-nfaţişare a pustietăţii
Era-ntuneric în cetate
Şi vânturile şuierau
Iar umbre umede în miez de noapte
Spăimântător se mai mişcau...

Eu, sunt ca o cetate
Pe munţi reconstruită
Eram odată părăsită
Dar, ... a venit un meşer de departe
Şi-avea cu El atâtea nestemate
Atâtea lucruri scumpe,
Şi-atâtea diamante!

Dar, …unde să le-aşeze?
Şi unde să le pună?
Că-ntreaga mea cetate,
Era doar o ruină.
Cu glasu-I blând şi cu iubire,
Mi-a vorbit şi suspina:
“Mă voi întoarce dar,
Peste trei zile; şi-atunci,
Te voi schimba! ... “

Plângea cu-amar şi,
Părcă-L văd cum plânge
Şi n-aş fi vrut să plece,
Şi nu voiam să-L las
Pe frunte, avea sânge
Şi dragoste în glas.

Iar, printre toate lucrurile scumpe,
Şi bogăţia ce-o avea,
Purta un lemn pe umăr
Sub formă de o cruce.
Şi-aceasta, atât de greu Îl apăsa!

Abea L-am înţeles
Când suspinand mi-a spus:
„Atât mai am de mers
Pâna pe deal, acolo sus! ... ”
Şi s-a dus...

Eu, sunt ca o cetate
Pe munţi reconstruită
Eram odată părăsită
Dar, … a venit un meşer de departe
În straiele-i de aur preschimbate
Pe frunte nu mai avea sânge,
Ci-o flacară de foc
Ce veşnic nu se stinge!

S-a-ntors dupa trei zile
Aşa cum mi-a promis
În straiele-I de aur
În straiele-I cereşti
Cu chipul ca un soare
Cununi împărateşti şi flăcări la picioare!

„Am biruit pe veci,
Şi moartea si păcatul
Şi am toată puterea
În cer şi pe pământ,
Căci, sus pe Dealul Căpăţânii,
În luptele ce-au dus
Eu sunt biruitorul
Şi Mesterul: Isus!
Şi am venit la tine
Cetate părăsită
Gradină pustiită, demult nelocuită
Eu, îţi aduc lumina,
Şi pietre peste ziduri,
Eu îţi refac grădina,
Şi fac să curgă râuri
De-aceea Eu Isus, vorbesc,
Nu vei mai fi cetate părăsită
Şi nici de duhuri rele bântuită
Căci Eu Isus, prin jertfa mea te reclădesc
Şi-n veci nu te mai părăsesc!
Că-n lupta ce s-a dat pe deal,
În locul tau Eu am murit
Ca să devii cetate, cu pietre de cristal,
Grădină-nmiresmată
Cu floare de migdal
Ca să devii cetate
Pe munţii reconstruită
De Duhul Sfânt în slava mea,
Să fi iar locuită!”

O! Meştere slavit!
O, ziditor măreţ
Făuritor de temple
Constructor de cetăţi
Tu, ai făcut din mine,
Din zidul de ruine
O veşnică cetate
Zidită pentru Tine!
Şi prin puternicu-Ţi cuvânt
M-ai aşezat pe mine,
Pe muntele, care se cheamă
Muntele cel Sfânt!

O Meştere Slăvit!
În jurul meu
Mai sunt „cetăţi ruine”!
Opreşte-te şi-n dreptul lor,
Şi fă cu ei
Ce-ai facut cu mine!