Pocăință, pocăință, dor aprins de locul sfânt,
Auzită ești tu astăzi, peste tot pe-acest pământ,
S-au născut păreri în tine, prorocii au devenit,
Însă cel smerit el este, de pe înălțimi lovit.

Apărută-i și mândria, nume mari... și misiuni,
Lucrători cât este iarba, însă nu mai sunt minuni,
Darul cel ce-i de mustrare, este azi cel mai dorit,
Care lasă răni căci nu e, el un dar de sus primit.

Mișună și răutatea, ura mare a pătruns,
Și invidia în tine, pocăință a ajuns,
Când răsare câte unul, ce-i de Domnul ridicat,
E lovit de fariseii, ce n-au sufletul curat.

Judecata e pe culme, loc de cinste ei i-au dat,
Cei ce te vestesc pe tine, pe pământ în lung și-n lat,
Își iau dreptul să lovească, cei care ei nu te știu,
Te împodobesc pe tine, sa nu vadă ce-i pustiu.

Multe-nvățături alese, curg ca ape tulburi... reci,
Fără har este cântarea, alergări în gol... sunt seci,
Motivând cu vremea-n care, pe pământ azi o trăim,
Uită ca învățătura cea dintâi s-o auzim.

Uita că ești tu scăldată, doar în lacrimi... nu în bani,
Uită cei ce te urmează, să mai aib-un Ghetsimani,
Fără cruce urcă dealul, cei ce-n tine au intrat,
Ca să nu-și păteze haina, ce o au cu nume-nalt.

Nu mai ești lumină-n lume, un concurs ai devenit,
În mașini dar și palate, care străzi au construit,
Stau în tine mese-ntinse, nu mai ești ca la-nceput,
Cu o haină... fără faimă, nu poate a fi plăcut.

Oare cum se simte Domnul, când privește El de sus,
Când le vede El pe toate, căci nimic nu este-ascuns,
De a Sa privire care, este-nlăcrimat-acum,
Când El vede pocăința, de la capătul de drum.

Vede cum a doua oară, este astăzi răstignit,
Al Său nume înc-o dată, este el batjocorit,
Chiar de cei ce-au fost odată, ei aleși pentru-a lucra,
În grădină Lui... dar iată, este o lucrare grea.

Căci se văd flori ofilite, lucrători nepăsători,
Se văd aripi ce sunt frânte, nu mai sunt mângâietori,
Dezbinarea e văzută, căci nu este lepădare,
Se mai vede rătăcire, căci sunt azi multe izvoare.

Trist e Domnul... și-ntristarea, El și-o strigă ne-ncetat,
Vrea să vadă pocăința, care doar El a lăsat,
Fără bârfă sau mânie, cu talentele ce-au stins,
Dragostea cea fost lăsată, când El moartea a învins.

Să se facă o trezire, timp mai este dar nu-i mult,
Să trăim toți pocăință, care nu este vre-un cult,
E smerenie... iubire, ascultarea de cuvânt,
E trăirea ce-i lăsată, de-a Lui urmă pe pământ.

Să nu mai aducem lumea, în acest locaș divin,
Să se-audă-n pocăință nu un zâmbet... ci suspin,
Să luăm crucea, dar și jugul, Să fim doar împlinitori,
Și să strângem pentru ceruri, zi de zi aici comori.

Căci se-aude... nu-i departe, azi acea măreață zi,
Cea dintâi El pocăință, își dorește a găsi,
Ca-ntr-o casă ce-i de jale, pe un deal abrupt și greu,
Cum urca și El odată, fiul Cel de Dumnezeu.
Amin