ÎNFRĂŢIREA

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Când Dumnezeu, iubirea creatoare
A-mpodobit pământul cu verdeaţă,
La om i-a dat a Lui asemănare
Având în El fiinţă şi mişcare,
Şi dragostea ce-i radia pe faţă.

I-a dat tărie ca să cârmuiască,
Şi-nţelepciune mai presus de fire,
Ca din pământ minuni să-şi construiască
Şi tot din el şi pâinea să-şi croiască,
Şi Domnului s-aducă mulţumire.

I-a-ntipărit înalta conştiinţă
Şi suverane legi de judecată,
Ce-n duhul minţii tainic ameninţă
Şi de-orice rău îl cheamă cu căinţă,
Să-i fie conştiinţa descărcată.

L-a-mpodobit la fel ca şi câmpia
Cu faţa roz, cum sânt şi trandafirii;
În gândul lui i-a pus şi veşnicia,
Ca să-i aleagă el împărăţia
În văi adânci, sau ţărmul fericirii...

L-a înfrăţit cu floarea din grădină,
Iar stelele îi sunt surori, şi norul,
I-a dat la fel ca soarelui, lumină,
Să-i fie viaţa neîncetat senină
Căci Dumnezeu a toate-i Creatorul.

Şi stâncile, şi văile, şi marea
Îi sunt surori, şi-albastrul, şi-Aurora,
Şi zorile, şi-amiaza, şi-nserarea,
Căci de la Domnul toate au mişcarea,
Căci El e ziditorul tuturora.

L-a înfrăţit cu leul şi furnica,
Cu hărnicia şi cu biruinţa;
Să nu îi fie teamă de nimica,
I-a dat putere să învingă frica
Prin marea forţă care-i iscusinţa.

L-a-mpodobit cu nevinovăţia
Să fii aşa ca porumbelul, frate,
Căci de la şarpe vine viclenia
Ce risipeşte toată bucuria
Când eşti învins de patimi şi păcate.

Ai fost creat din duh şi din ţărână,
Ca să devii un suflet cu viaţă;
Dar ce e lut, în lut o să rămână.
Iar ce-i de sus, neprihănita mână
V-a înălţa în ziua cea măreaţă.

De ţi-ai păstrat petalele curate
Şi vei ajunge până la rodire,
Vei fi-nălţat cu sfinţii în palate
Acolo sus, în ceruri minunate,
Împodobit cu multă strălucire.

De-ai fost în lume vultur şi albină
Mai sus de stânci să zbori în rugăciune,
Şi să cutreieri tainica grădină,
Să chemi mulţimea la ISUS să vină,
Cu dragoste şi cu închinăciune.

De-ai fost luceafăr strălucind în noapte
Mai sus de stânci şi văi prăpăstioase,
Nebiruit de-a patimilor şoapte,
De fructele ce par atât de coapte
Şi ţi se par atâta de gustoase...

De-ai fost Mireasa Mirelui iubirii
Privind mereu în zarea depărtării,
Dorind cu lacrimi ziua întâlnirii,
Acolo sus, la ţărmul fericirii,
Uitând pe veci durerea aşteptării.

De-ai fost ca stânca, tare în credinţă,
Dar nu-împietrit la rugăciune, frate,
De-ai fost ca leul doar la biruinţă,
Căci Doamne, vai de-aceea pocăinţă
Când eşti ca leul şi la răutate!

Să fii-înţelept ca şarpele-n pustie,
Dar vai de tine dacă-înţepi ca el;
Nu vei ajunge sus, în veşnicie,
De porţi otravă, ură, vrăjmăşie,
Vei fi zdrobit ca şarpele la fel.

De-ai fost aşa ca vântul ce adie,
Susurul blând în orice-mprejurare;
Căci uraganul suflă cu mânie
Şi se înalţă-n valuri de mândrie,
Dar cade jos, oricât ar fi de mare.

De-ai răspândit miresmele iubirii
Şi celor răi, ca soarele căldura,
Mereu aprins pe drumul mântuirii
Şi-n zi cu nor, şi-n ziua strălucirii,
Să dovedeşti că ai citit Scriptura.

Să fii ca norul, dar nu la mânie,
Că nu-i plăcută viaţa înorată;
Ci să reverşi într-una bucurie
Din pieptul tău să curgă apă vie,
Să 'stâmpere mulţimea însetată.

De-ai fost aşa cum Dumnezeu doreşte
Vei fi primit în slava minunată;
Şi-atunci cu sfinţii El te înfrăţeşte
Şi cu lumina te împodobeşte,
Să nu mai guşti durerea niciodată.

De-aceea astăzi ia învăţătură,
Din tot ce vezi citeşte şi învaţă,
Căci fiecare lucru-i cu măsură
În univers, în tainica natură,
E Dumnezeu, lumina şi viaţă.

El e Supremul Creator şi Tată
Ce-a dăruit fiinţelor făptura;
Minuni de lut şi bolta înstelată,
Şi veşnicia binecuvântată,
La toate El le-a hotărât măsura.

Şi-acum să ştii, că tainele create,
Nu-s un pustiu şi-o noapte cu suspine;
Căci trandafirul e cu tine frate,
Şi el pe Domnul vrea să ţi-L arate,
În tot ce are mai frumos în Sine.

Priveşte sus frumoasa Auroră,
Ce parcă vrea să-ţi spună
"Înainte,
Căci orice stea cu tine este soră
Când e târziu, când e a nopţii oră,
Căci Dumnezeu la toţi ne e Părinte"

Iar când ţi-e frig şi iarna-n geam îţi bate,
Nu te-ngrozi, căci soarele răsare,
Şi el îţi spune "şi eu îţi sunt frate,
Şi vei vedea cum le-ncălzesc pe toate,
Când îmi revărs căldura mea cea mare"

Căci iarna e o surioară mică,
Cu haina albă, plină de ninsoare,
Dar nu te teme, nu îţi fie frică,
Căci ea pe munţi în vară se ridică,
Sau se preface-n ape curgătoare.

Iar când ţi-e sete şi-întâlneşti izvorul,
Bea cât doreşti, căci fratele te-ajută,
Să-l binecuvântezi pe Creatorul
Ce-a-împodobit cu pâine şi ogorul,
Căci uite, frate, grâul te salută.

Şi uită-te ce scumpe surioare
Pe ramuri verzi în zori de dimineaţă,
Mulţimile de păsări cântătoare
Îl preamăresc pe Dumnezeul mare
Ce-a dăruit făpturilor viaţă.

Priveşte ce aleasă hărnicie,
Cum trec şi vin ca mierea s-o adune,
Albinele cu-atâta gingăşie,
Surori ne sunt şi ele prin pustie,
Ce ne ajută cu a lor minune.

Deci uită-te la toate cu uimire
Şi mulţumeşte-i Domnului într-una,
Căci slava Lui e mai presus de fire,
Şi va veni cu multă strălucire,
Şi-atunci vom fi cu El pe totdeauna.

AMIN