INIMA

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Era atâta de sentimental
Când i s-a spus că are-un copilaş,
Iubirea lui l-atinse ca un val
Când l-a văzut pe micul drăgălaş.

Şi ea simţi aceleaşi sentimente
Când l-auzi plângând cum el o cheamă,
Căci dragostea înaltelor momente
I-a dovedit atuncea că e mamă.

În pieptul lor se-aprinse o văpaie,
Un sentiment rapsodic de poezie,
Căci două inimi poartă o bătaie
Şi-acest secret cel logodit îl ştie.

Aceste simţuri înfiripante
Înalţă fiinţa la curaj şi viaţă,
Căci dragostea e peste tot, şi-n plante,
Ea e aroma care dă dulceaţă.

A ei natură e spectaculoasă,
De-o gingăşie ca şi trandafirii,
Nu poţi cu aur s-o aduci în casă,
Chiar de-ar plăti şi miliarde mirii.

Căci inima-i un radar cu lunete
Ce urmăreşte tainic înălţimea,
Iar ochii noştri sunt ca o pecete
Ce se opresc, cum zice şi mulţimea.

Acest jăratec i-a aprins zâmbirea
La primul om din somn când s-a trezit,
Căci DUMNEZEU i-a dăruit iubirea
Prin care omu-n lume-a vieţuit.

Aici dispar şi graniţe şi rasă,
Îndiferent de limba ce-o vorbeşte,
Căci dragostea-i cântarea cea aleasă,
Ce-n armonie sfântă ne uneşte.

Noi n-am putea gusta din frumuseţea
Naturii noastre care ne-nconjoara,
Fără iubire, care-i tinereţea,
Şi care-n raza-i toate le măsoară.

Căci inima-i luceafărul iubirii
Ce răspândeşte raze colorate,
Purtând în ea pecetea nemuririi
A Tatălui ce le-a creat pe toate.

Această pompă poartă-n ea secrete,
Şi frumuseţi de-origine cerească,
Ce merge-ntr-una fără să încete
Cum merge-n cosmos axa pământească.

Ea e puterea pe nucleu creată
Ce degajează sângele în spaţii,
Ca soarele-i centrală automată,
Legând tot corpul cu adânci relaţii.

În sânul ei sunt camere obscure,
Pe patru raze şade rădăcina,
Iar via se întinde în pădure
Până afară, unde e lumina.

Şi vreau să ştiţi că-i foarte pretenţioasă,
Din roşu-aprins n-o scoţi nicicând afară,
Căci inima e foarte ambiţioasă,
De-i iei culoarea, gata, te omoară.

Iar dacă-i cânţi aşa cum ei îi place,
Te amăgeşte că-i înşelătoare.
Căci toată ziua numai planuri face,
Dar planul ei te duce la pierzare.

Când tot ce-i sfânt în tine se-mpietreşte,
Tu nu eşti om cu inimă aleasă.
În casa ta străinul nu găseşte
Un adăpost, şi-un loc să stea la masă.

Şi cât de dură-i inima-mpietrită
E ca o stâncă tare în şuvoaie,
Ce-n suprafaţă este şlefuită,
Dar niciodată stânca nu se moaie.

Dar Duhul Sfânt lucrează operaţii
Şi shimbă-n noi tot ce e de granit,
Şi-apoi ne dă eterne revelaţii
Punând în noi un Duh desăvârşit.

El vindecă şi inima rănită
Căci lui Adam i-a operat durerea.
Iar căsnicia este fericită,
Când în ISUS noi ne găsim plăcerea.

Căci fericirea cea adevărată
Ne-a fost promisă prin a Lui iubire,
Căci toţi acei cu inima lucrată
Il vor vedea pe Tatăl în mărire.

Şi-L vom vedea pe Mirele în faţă
Sclipind pe-aripi de slavă şi iubire,
Înconjuraţi de veşnica viaţă,
Cum n-a mai fost şi nu va fi vre-un mire.

De-aceea plânsul fără de cuvinte
Ne stâmpară durerea, aşteptarea,
Căci nu pătrundem dragostea fierbinte
Ce ne-a vorbit când ne-a făcut chemarea.

Căci lacrima atâtor dragi copile
De dorul sfânt ca rouă în petale,
Au plâns cântând atâţia ani de zile,
Şi L-au urmat cu dragoste pe cale.

Şi de-ai văzut în lume vre-un logodnic
Şi logodiri de prinţi sau de prinţese,
Oricât de sus ar fi, ori îndărătnic,
Ei prin iubire şi-au ales mirese.

Căci DUMNEZEU în taina sufletească
Ne-a-mpodobit cu raze care cântă,
Ca să priceapă lumea pământească,
Când i se spune de cereasca nuntă.

Şi cum să-ţi spun ca să pricepi mai bine?
Că nu găsesc în fire comparaţii.
Dar uită-te în inimă la tine,
Ca să pricepi aceste complicaţii.

În câte feluri inima iubeşte!
E un altar cu focuri separate.
Când dragostea de mamă se răceşte,
El cu soţia devenise frate.

Iar după-aceea focul se întinde,
Sărmanul tată pare dezarmat,
Când copilaşul gâtul i-l cuprinde,
Pe inimă fiorii l-au tăiat.

Pe-aceeaşi vatră locuiesc şi fraţi,
Dar separat de-acei după Scriptură.
Şi verişorii primi, şi depărtaţi,
Noi îi iubim, la toţi le dăm căldură.

Pe-aceeaşi vatră unde arde focul,
Învidia şi ura cea haină,
În noi se luptă să ocupe locul
Acestor flăcări pline de lumină.

Scriptura spune: "iubitori de sine,
Pe-aproapele l-ar dezbrăca în stradă
Cei răutăcioşi, neiubitori de bine,
Ei vor în templu primii să se vadă."

Să se închine ca Avraam pe munte
Jertfind iubirea pentru a Lui iubire,
Există astăzi vre-un creştin din frunte
Să deie el totul fără şovăire?

Căci nu există dragoste mai mare
Decât aceea ca să birui ceaţa,
Când este vorba de răscumpărare
Ei să trăiască, tu să-ţi dai viata.

Ai auzit de Mirele Iubirii?
Ce pentru noi pe Golgota se stinge,
Ca să primim noi harul mântuirii
El a murit, dar moartea Lui învinge.

Căci dragostea ca moartea e de tare,
N-au reuşit nici apele s-o stingă.
ISUS a-nvins. Iubirea Lui cea mare
Le este dată fraţilor să-nvingă.

Căci dragostea aşa se dovedeşte
Cu zâmbete şi melodii duioase,
Când omu-i sincer, faţa-i străluceşte
Căci în iubire toate-s mai frumoase.

Şi-acest izvor e ca şi curcubeul.
Iubirea Lui e-o tainică lumină
Care aprinde-n suflet apogeul
Când credinciosu-n duhul se închină.

Prin raza verde noi iubim câmpia,
Pădurile şi slava primăverii,
Prin roşu-aprins, logodnica, soţia,
Iar prin albastru, aurora serii.

Prin indigo şi raza violetă
Ne obligăm cu îndeletnicirea.
Fără iubire arta-i doar machetă
Prin violet trăieşte omenirea.

Prin galbenul, culoarea aurie,
Iubim pe fraţi, copiii şi părinţii,
Culoarea albă trece-n veşnicie,
Iubim pe Domnul, îngerii şi sfinţii.

Există-apoi iubirea de păcate,
Căci oamenii şi-n negru se îmbracă.
Atâtea zeci de fiinţe înşelate
În veşnicia fără viaţă pleacă.

În ea purtăm păienjenişul
Şi-l împletim în raze colorate.
Când corpul cade jos, învelişul,
Noi ne suim în veşnica cetate.

Căci dragostea nu-i forţă materială
Ea aparţine Duhului vieţii.
Căci DUMNEZEU a pus în noi morală
Şi sentimentul cald al frumuseţii.

Căci El ne-a dat a Lui asemănare
Iar DUMNEZEU e dragoste curată.
Şi-această slavă e aşa de mare
Căci prin iubire lumea e creată.

Oricum priveşti, amprentele iubirii
În jurul tău le poţi vedea în fire.
Iar dragostea vorbeşte omenirii,
Pământu-ntreg şi ceru-n strălucire.

Căci omenirea frate, nu-i orfană.
Avem un Tată plin de îndurare
Ce ne-a trimis adevărata mană,
ISUS e pâine pentru fiecare.

N-ai fost creat la voia întâmplării
Ai fost creat să fii o stea cerească,
Să răspândeşti iubirea îndurării
Şi-aici, şi sus în Casa Părintească.

Că-mpărăţia dragostei trăieşte!
Acolo ură nu-i, nici dezbinare,
De-aceea DOMNUL DUMNEZEU voieşte
Să ne iubim şi noi în adunare.

Căci dragostea nu e nerăbdătoare,
Nu se mândreşte, nu-i necuviincioasă,
Ea nu se laudă să se creadă mare,
E paşnică, e blândă, credincioasă.

Întotdeauna dragostea slujeşte.
Deşi-i regină, ştie să muncească.
În lucrul ei nicicând nu oboseşte
Şi ce frumos ea ştie să-ngrijească!

Ea nu e roabă, dar s-a dat pe sine
Să ne înveţe căile iubirii.
Când dragostea trăieşte în cămine,
Cei doi sclipesc atunci ca trandafirii.

Când ea slujeşte la altar pe vatră,
Se varsă harul ca un nor de ape.
Şi va simţi şi inima de piatră
Prin stropii calzi ce vor cădea din pleoape.

Când ea vorbeşte, inima tresaltă,
A ei cântare sufletul ridică,
Căci slava ei e slava cealaltă,
Ce-n lumea noastră nu cunoaşte frică.

Acest imperiu toate le va frânge,
Şi lănci, şi arce, şi săgeţi şi spadă,
Căci dragostea din ceruri va învinge,
Îar în iubire toţi cădea-vor pradă.

"Şi-acum Simone, paşte turmişoara
ISUS te-ntreabă: "ai iubire-n tine?
Căci prin iubire poţi să duci povara
Şi să te lupţi cu fiarele haine.

Iar vouă fraţi apostolul vă scrie
Căci vă cunoaşte fapta şi răbdarea
Dar Duhul lui şi-aceasta o mai ştie,
Căci şi-a pierdut iubirea adunarea.

Întoarce-te la dragostea curată,
Căci judecata nu ţi-e dată ţie!
Adu-ţi aminte cum iubeai odată,
Când nu aveai cu nimeni vrăjmăşie.

Când DUMNEZEU ţi-a pus în piept amorul
Pentru ISUS şi vestea împăcării,
Tu n-ai cruţat nici banul, nici piciorul,
Şi nici n-ai stat pe pragul adunării.

Atunci cântarea nu era prea lungă,
Şi nici poezia să te plictisească,
Căci dragostea şi somnul îl alungă,
Că e puterea Domnului cerească.

Şi fără ea nu-s jertfele primite,
Chiar dacă arzi şi trup şi bogăţie,
Căci ea-i puterea care ne trimite
Aripile de zbor spre veşnicie.

În inimă El i-a făcut sălaşul
Căci inima e templul de onoare,
Prin dragoste ne câştigăm vrăjmaşul,
Când îl iubim, ne cade la picioare.

De-această armă şi Satana piere
Când noi iubim, el plânge, nu-i convine,
Căci iadul n-are contra ei putere,
Iar DUMNEZEU prin dragoste ne ţine.

Tu prieten drag, ce porţi în tine vraja
Atâtor taine neînţelese ţie,
De ce nu laşi să se desfacă coaja
Să intre-n ea cereasca bucurie ?

Tot ce-ai simţit, e mâna Lui ce bate
La poarta ta închisă, inelară,
El vrea să-ţi dea cerească libertate,
Să fii şi tu ca îngerii ce zboară.

El te-a iubit, şi încă te iubeşte,
Cu gelozie vrea să-i fii comoară,
Iar de-l respingi, pe altul El găseşte
Şi tu plângând, rămâne-vei afară.

Căci dragostea e viaţa, veşnicia,
E fericirea care nu sfârşeşte.
Tu inimă păstrează mărturia,
Căci Dumnezeu prin Fiul Lui vorbeşte.

AMIN