De-ar fi și azi pe munte a Ta slavă
Cine-ar putea să urce până sus?
Cine-ar putea să-Ți vadă a Ta față
Și să nu cadă jos ca mort răpus?

Eu am văzut o rază din Iubire,
Din Steaua ce de sus s-a coborât.
Tu ai luat a mea trăire
Să pot să fiu prin Tine fericit!

Pe acest munte au urcat atâția,
A fost un Moise, cu care vorbeai,
În umilință David în vechime
În rugăciune Te chema să-l ridici.

Azi prin credință încă este-un munte,
Și-ades mă văd abia la poala sa,
Încerc din răsputeri să urc pe el
Dar este greu a-nainta.

Nu vreau ca să dau înapoi
Din drumul ce cu Tine-am început,
Dar vreau să știu că suntem doi
Și-atunci când văd că-s părăsit.

Eu urc căci Tu mă chemi să vin,
Mă cheamă-a Ta prezență,
Doar când Te simt primesc din nou
Prin toate biruință!

Vin iar la Tine, Domnul meu,
Să îți vorbesc amarul,
Să-ți spun a mele neputinți,
Durerea ce m-apasă.

Să îți aduc spre slava Ta
Un strop de mulțumire,
E prea puțină jertfa mea,
Aș vrea să fac ce-i bine.

Eu urc căci Tu mă chemi la Tine,
Cu-același glas, iar mă îndrumi,
Prin lumea-ceasta de suspine
Tu bucurii cerești aduni.

De pot să fac un pas pe munte
De mână Tu mă ții să urc,
Și știu curând sus voi ajunge
De voi trăi cum Tu ne spui.