Când ploi de gânduri
mă-ndrumă către cer
şi-mi cotropesc şi inima şi duhul
îmi cresc aripi şi învăţ să zbor
cu îngeri albi, ce străjuiesc văzduhul.
E-atâta linişte că poţi
s-o pipăi cu degete înfiorate,
atâta pace mă-mpresoară...
...şi peste poate,
mă simt purtat pe braţele
de Tată
şi văd ce n-am crezut că este,
niciodată.

Urme imateriale
îmi înfloresc înainte,
arătându-mi calea crucii,
calea de sânge,
calea de dragoste fierbinte.
Mână în mână cu cerul
învăţ să păşesc mai aproape,
mereu mai aproape,
de veşnicie...de Tatăl... de Fiul... şi de Duhul...