Cu suflet crud, dorind mereu sã râdã,
Necunoscând în veci altã stãpânã,
Cu dinţi de foc şi-nfãţişare hâdã,
Cu ochi vicleni, cu faţa ei bãtrânã,

Purtând a sa sinistrã siluetã,
Cerând, la orice vorbã, aprobare,
Loveşte-n orice om de pe planetã,
Fãr-a simţi vreodatã, remuşcare.

Rãcneşte tuturor, precum o fiarã
Şi sufletul, de trup, ea îl desparte,
Apoi, stãpân-asuprã-i se declarã:
E ceea ce numeşte omul, MOARTE.