De ce-i atâta dezbinare când Domnul ne-a-nfratit
De ce-i atâta ură oare când Domnul ne-a iubit?
De ce mai lesne aruncăm cu piatra fără milă.
Și condamnam pe vinovat privindu-l cu silă?

De ce privim cu-atât dispreț săracul cel lipsit?
Și nu-mpartim un strop de bucurie negreșit?
De ce disprețuim pe semen că nu-i la fel ca noi?
Și ne uităm cu indiferență la cel ce este în nevoi?

De ce lăsăm ochii plini de lacrimi și suspin.
Și nu găsim batista milei și-al dragostei alin?
Oare de ce trecem pe-alaturi cu pas grăbit.
Pe lângă cei ce se hrănesc cu plânsul chinuit?

De ce uităm că lângă noi sunt atâtea mii și mii
De suflete fără nădejde și fără strop de bucurii?
Că sunt colibe și căsuțe unde se strigă ajutor
Și atâția copilași plăpanzi de foame poate mor.

De ce strigăm cu nepăsare la cel neputincios
Și nu ne pasă de durerea celui slab, celui fricos?
De ce nu vedem pe-atatia măcinați de greu.
Să le spunem că există o nădejde-n Dumnezeu?

De ce este tot mai des printre noi, pe-aproape.
Boala numită depresie și gânduri negre de moarte?
De ce nu ne-oprim din grabă să citim bine pe chip.
Că sunt oameni doborati care par că n-au nimic?

De ce-i oare așa de scumpă o vorbă de mângâiere?
De ce nu putem să spunem un cuvânt de-ncurajare?
Sunt atâția triști pe lume, măcinați de gând hain
Să își curme firul vieții saturati de-al vieții chin...

De ce nu mai simțim nimic cu cel din suferință.
Cu cel bolnav, cu cel nenorocit și-n neputință
Ne mai doare, oare mai știm plânge la un pat,
Unde zace un bolnav în chinuri trist și neajutorat?

De ce parcă nu-i mai focul dragostei aprins?
De ce nu mai arde-n noi milostenia, s-a stins.
De ce acuzam vinovați și nu acuzam păcatul?
De ce nu iubim pe oameni cum ne-a iubit Domnul?

De ce în loc să ajutăm noi condamnam mereu
De ce despărțim copiii de părinți când le e greu
De ce toleram oare faptele rele și necugetate.
Și nu apărăm dreptatea chiar cu preț de moarte?

De ce ura ne învinge tot ce-a pus in noi Hristos
Iar invidia ne roade, oare de ce trăim fără folos?
De ce nu ne bucurăm pentru altul c-a biruit?
De ce trec ani după ani și noi nu ne-am pocăit?

De ce strângem la comori, adunăm mereu.
Pentru noi să fie bine și uităm de cel ce-n greu.
Își strigă tăcut durerea cu lacrimi pe obraz.
Cui îi pasă de ce simte altul când trece prin necaz?

De ce punem în cămară și pe masă bunătăți.
Mai mult decât e nevoie și uităm de frați.
De cei care n-au ce pune pe masă pentru copii.
Noi avem belșug de pâine dar nu mai știm împărți.

De ce ne-am ascuns într-o carapace rece
Unde dragostea și mila parcă nicidecum nu trece.
Plânge văduva, orfanul și străinul în necaz.
Noi de multe ori trăim clipele bucuriile-n extaz.

De ce? Pentru că L-am uitat pe Domnul Vieții
Dar ce vom spune oare în ziua mare-a judecății?
C-am trăit fără Hristos, vom răspunde după fapte.
Haideți dragii mei să fim OAMENI mai întâi de toate!