LIMBA IMBLANZITA



Păzeşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare.
Adevărul să-ţi stea mărturie dreaptă şi să dea vindecare.
Nu-ţi deschide larg gura, ca să vorbeşti în chip uşuratic,
Căci limba e ca o sabie, străpunge şi răneşte sălbatic.

Un mădular atât de mic, totuşi, mult rău poate să facă,
Stăpânită de patimi respinge învăţătura ce-i spune să tacă.
Cel ce nu dispreţuieşte învăţătura, ia seama la mustrare
Şi prin înţelepciune opreşte limba de vorbe înşelătoare.

Limba un mic mădular, multă amărăciune în urmă lasă,
Când vorbeşte cu trufie şi-n iţe şi chichiţe ţese o plasă.
Sunt momente când lucrează cu aprinderea îngânfării,
Cu mânia aprinsă ca un pârjol puternic, dă loc flustrării.

Mustrarea chiar blândă, de multe ori, nu e bine primită,
Deşi ea e făcută să-ndrepte, să-nveţe şi să călăuzească.
Răzvrătirea nu vrea să înveţe, se aprinde, e mereu pornită
Să arunce ocară, vorbe grele în şuvoi, ca să te rănească.

Când mândria şi trufia resping adevărul şi rolul mustrării,
Îşi aprind buzele pline de urgie, un foc plin de nelegiuri.
Întinează tot trupul, împroaşcă nebunia supărării,
Aprind focul ghenei şi resping pacea îndurării.

Chiar soiuri de fiare şi târâtoare se pot îmblânzi.
Mii viețuitoare au fost îmblânzite de neamul omenesc.
Dar limba omenească, nici un om n-o poate îmblânzi.
Plină cu otravă de moarte... cu ce frână pot s-o opresc?

Doamne, scapă-mi sufletul de limba mincinoasă,
Buza care spune adevărul este întărită pe vecie,
Fă-mă un pom de viaţă cu limbă dulce, duioasă.
Bucuria celor ce sfătuiesc la pace, nu-i înşelătorie.

Dă-mi limba înţelepţilor, că ei dau o ştiinţă plăcută...
Şi gura lor nu împroaşcă nebunia răutăţii, mândriei.
Nici o nenorocire nu-i poate atinge, mustrarea ascultă.
Inima lor nu-şi dă suflarea gurii, la planurile înşeletoriei.

Fă-mi buzele mele, să nu rostească ceva nedrept.
Şi limba mea să nu vestească nimic neadevărat.
Gura mea să mărturisească pe Cel Sfânt şi Drept,
Pe Isus Hristos... Domnul... Dumnezeu adevărat.