Paradoxul trăirii
autor. Diana (G. U)

Orice an are patru anotimpuri. Se presupune că primul anotimp este primăvara, fapt ce rezultă că iarna ar fi ultimul.
Din cele cunoscute vedem în trăirile anterioare vremea înaintea iernii.
A fost primăvara când Dumnezeu a făcut cerul și pământul cu toată frumusețea lui, atunci când El a făcut mările, pădurile verzi, viețuitoarele, totul a fost un început, o înverzire ce o deține o primăvară.
După care se vede și vara când și-a scos poporul din Egipt trecându-l prin arșița pustiului, se vede vara și în cuptorul din valea Dura.
Arzătoare era vremea și în arenele în care erau sfâșiați martirii,
Fierbinte a fost lupta și în fața mării cu dușmanul în spate.
După care vedem și toamna cu tristețea ei care aduce multe războaie, foamete (este ca o toamnă neroditoare, eșuată), și în același timp parcă e cel mai scurt anotimp.
Și într-un final vedem iarna cu vremea ei care parcă a înțepenit sub ghețarii ei întreaga omenire.
Oamenii sunt reci, dragostea s-a stins, totul se învârte în jurul unui fel de... doar a exista.
Cei mai apropiați sunt azi atât de străini, inteligența este artificială, simțuri înghețate. Tehnologia a oprin în loc simțurile ca și fariseii cu simțuri moarte.
Dar știm că după o iarnă grea va veni cea mai frumoasă primăvară.
Divinul grai ne spune că în cer este o nesfârșită primăvară. Deci trăim ultimele clipe reci.
Vine primăvara... și prima ei zi va fi cea mai minunată, căci o primăvară aduce fericire... ea este fericire.
Să nu ne temem, anul e pe sfârșite, și următorul își va lua locul în veșnica primăvară.