Mărturie relatată de fratele Guyaș (El a auzit-o personal din gura surorii în cauză) în familia Telegaru, în data de 13 august 1969 și consemnată de fratele Sile Roske în data de 14-16 august 1969. Publicată în revista Cuvântul Adevărului din martie-aprilie 2019.

N-am putut pășit niciodată pragul unei școli, o enigmă,
La șase ani, în urma unei operații, am rămas infirmă.
Mai multe boli m-au atacat și-au început să mă chinuie.
Îmi era greu să privesc afară cum copiii se mișcă-n voie.

Eu eram țintuită la pat, știind că boala n-are leac
Nimeni nu mă putea ajuta, nu știam ce pot să fac.
Pe la nouă ani, Domnul Isus a intrat în inima mea
Și de-atunci doar El mi-a fost alinul, mângâierea.

Dar boala avansa mereu, mă chinuia și mă durea,
M-au văzut mulți medici și mulți bani se cheltuia,
Pentru ca eu să fiu cât mai bine și eficient tratată,
Dar cu toate acestea, nici o șansă de-a fi vindecată.

Ba-ntr-o zi doi medici în spital discutau și-am auzit
Că sfârșitul e foarte aproape, nu mai am mult de trăit.
Aveam unsprezece ani și nu-mi dădeau nicio speranță,
M-au trimis acasă și multe ceasuri am plâns în cămăruță,

Atât de dureri, cât și la gândul c-am să mor curând.
Mă uitam cu jind la prietenele mele, sprintene sărind,
Nu înțelegeam de ce tocmai eu trebuia să fiu așa,
Deși îl aveam pe Domnul Isus în inima mea.

Nimeni n-a putut să-mi răspundă la această întrebare,
Însă în ciuda verdictului medical, eu trăiam în continuare.
Mă rugam mereu ca Domnul Isus să facă ceva cu mine,
Dar starea era tot mai grea, nu se schimba deloc în bine.

Atunci m-am rugat cu lacrimi și am cerut îndurare.
Mântuitorul m-a auzit și mi-a pregătit o ușurare.
Am intrat într-un fel de răpire sufletească, căzând jos.
Cineva m-a îndemnat să trec printr-un loc întunecos

Și groaznic de urât, după care am ajuns la lumină.
Era o câmpie frumoasă și-un pârâu cu apă cristalină.
Era atât de bine acolo, încât nu mă săturam să privesc
La tot ce mă înconjura și să miros parfum ceresc.

Toate durerile mele pieriseră și-aveam o mare bucurie,
Că puteam să umblu și să alerg pe-acea câmpie.
În această stare de fericire, am văzut că o lumină vine
Și L-am văzut pe Domnul Isus apropiindu-se de mine.

„Copila mea, tu nu ai voie să rămâi acum cu noi!”
„Doamne, nu mai pot să sufăr, nu vreau să merg înapoi.”
„Trebuie să mai suferi o vreme”. A fost răspunsul Lui.
Și a căzut peste mine ca o sentință din partea cerului.

L-am întrebat pe Domnul: „Cât trebuie să mai fiu bolnavă?”
Și Domnul mi-a răspuns duios: „Până la toamnă.”
După o boală atât de lungă și o suferință atât de grea,
M-am gândit ce mai sunt câteva luni, și voi primi sănătatea.

Am mulțumit Domnului și m-am trezit din răpire.
Părinții au fost îngrijorați că durase două zile.
Credeau că din comă nu voi mai scăpa cu siguranță,
Dar Domnul avea alte planuri și m-a readus la viață.

Zilele mi se păreau ani, urmărind fila calendarului.
Nu este ușor să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.
Mă apropiam de șaisprezece ani, de această dată,
Trupul îmi era gârbovit și inima de boală afectată.

Eram mai mică de statură decât fratele meu,
În zilele de așteptare, durerile erau cumplite mereu.
Parcă Satan voia să-mi dea lovitura cea grea,
Și toamna pe drum venind parcă nu se vedea.

Într-o zi, când cu crizele aveam mari probleme,
Am zis: „Doamne, Tu poți lucra mai devreme.
Scapă-mă din starea aceasta, mi-e foarte greu”.
Și-atunci Domnul Isus a auzit glasul meu.

El mi-a vorbit și mi-a dat un ceresc temei:
„Voi veni în douăzeci și patru august, la ora trei,
Să Mă aștepți, te voi vindeca, dar nimănui să nu spui!”
Un mesaj scurt, dar alinător, era vocea Domnului.

Ce minunat lucru s-auzi vocea sfântă de sus,
Să ai parte de o conversație cu Domnul Isus.
Să ai promisiunea Lui că va veni cu mângâiere,
S-aștepți cu răbdare ca El să-ți ridice orice durere.

Nu este ușor să poți ținea o taină în ascuns,
Să nu spun la nimeni de-ntâlnirea mea cu Isus.
Există bucurii care-ți sparg pieptul, dacă le ții,
Și totuși trebuia să tac eu care-aveam așa bucurii,

Cum poate nu mai avea nimeni atunci sub soare!
Am intrat în camera fratelui mai mic zâmbitoare:
„Frățioare, peste câteva zile n-o să mai fiu gârbovită,
N-ai să-ți mai recunoști sora, nu voi mai fi slăbănogită!”

Mă vedea zâmbind, fericită, dar nu-nțelegea nimic
Din ce voiam eu să spun, mai mult nu puteam să explic.
Chiar atunci a intrat mama, ea avea un suflet evlavios,
Dar suferea mult din pricina tăticului necredincios.

El blestema pe Dumnezeu, zicând că El ne-a dat
O suferință mult prea grea și greu de purtat.
„Mama, te rog să-mi cumperi pantofi și-o rochie bună,
Duminică dimineața, vom merge la biserică-mpreună.

O rochie normală, nu după statura gârbovită,
Cu talia normală, înaltă, la o statură restabilită.”
Mă vedeam în biserică între cei ce s-au rugat
Pentru mine ani de zile și multe lacrimi au vărsat.

„Te bucuri că ai să te vindeci așa de curând.”
„Mama, tu știi ceva, m-ai auzit spunând.”
Mama începu să zâmbească cu lacrimi, fericită
Și îmi explică, ca să nu rămân nedumerită:

„Vei fi vindecată, știu c-ai să te faci bine.
Cel ce te iubește pe tine mă iubește și pe mine.”
„Știi și data? Spune-mi, te rog, dacă vrei.”
„Da, dragă, douăzeci și patru august, ora trei.

Astăzi, mi-a vorbit Domnul și așa va fi!”
Eram fericită că aveam cu cine mă pregăti.
Tata s-a mirat că mama a adus rochie mai mare.
Credea că-s grav și ne pregătim de înmormântare.

În ziua hotărâtă au început să sosească frați,
Și camerele noastre s-au umplut de oaspeți.
Mi-am dat seama că mama doar puțin a răsuflat,
Frații-au înțeles mai mult și s-au adunat.

Cu un ceas înainte, oaspeții nu mai aveau răbdare,
Prin camere se auzeau voci, agitație, plimbare.
Eu stăteam singură așteptând în camera mea,
Alături pe un scaun, aveam pantofii și rochia.

Ochii se mișcau continuu și mă dobora oboseala,
Nu dormisem toată noaptea, mă lua moleșeala.
Mai înainte, nu dormisem de prea multă durere,
Acum, nu ațipisem de mare fericire și nerăbdare.

Mai era un sfert de oră. Emoțiile ajungeau culmile.
„Oare va veni Domnul?” se-ntrebau frații și surorile.
„Cum se interpretează corect descoperirea profetică?
Oare nu a fost aceasta doar o vorbire simbolică?”

Ceasul din perete stătea gata să bată ora trei,
Printre pomii din grădină, printre arbuști și tei,
L-am zărit pe Domnul venind pe cărare,
Și-mprejur îl însoțea o lumină orbitoare.

În fața unui arbore bătrân, cu noduri și-ncâlcit,
A întins mâna și-ntr-o clipă s-a-ndreptat strălucit.
Plină de bucurie, mi-am zis în gândul meu:
„La fel va face și cu mine, mă voi îndrepta și eu.”

Apoi I-am pierdut urma pentru o fracțiune.
În cameră, a apărut un nor alb ca prin minune,
Din el s-a arătat Domnul Isus venind spre mine.
„Copila mea, ai suferit destul, te voi face bine!

Timpul salvării din suferința cea grea a sosit.
Te-ai rugat de ani de zile, vei fi așa cum ți-ai dorit.”
M-a atins și am simțit ceva ca un curent electric,
Care m-a-nălțat și m-a-ndreptat ca pe arborele-ncâlcit.

Am dus mâna la inimă. Mă durea la fel ca înainte.
„Doamne”, am gândit „rămân cu această infirmitate?
Isuse, mă vindeci numai de paralizie și inima... ”
Domnul atunci a coborât în dreptul inimii mâna.

Din nou am simțit ceva ca un curent prin inimă
Și-a dispărut pe loc durerea, n-am mai fost infirmă.
S-au încheiat zece ani întregi de chin și apăsare,
Zece ani de stat în casă, gârbovă, fără alinare.

Priveam la Isus, nu puteam să-mi exprim mulțumirea,
Dar El mi-a citit recunoștința, dragostea și fericirea.
Există priviri care vorbesc mai mult de la sine,
Nu erau cuvinte de mulțumire la ce-a făcut pentru mine.

Domnul s-a uitat blând spre mine și-a început a vorbi:
„Așa cum am venit astăzi, încă o dată la fel voi veni,
Copila Mea, ca să te iau la Mine pentru totdeauna,
Păstrează-ți hainele curate și vei primi în Cer cununa!

Lucrurile minunate pregătite sus tu le-ai văzut!
Dar până atunci, tu du-te și spune ce ți-am făcut”
Apropiindu-se Domnul de locul unde a apărut,
A fost învăluit în norul strălucitor și a dispărut.

M-am uitat atentă la locul de unde îmi vorbise,
M-am uitat prin cameră și pe fereastră... Isus plecase.
Pentru moment aveam o mare tristețe-n mine.
Nu se poate descrie cum e să-L ai pe Isus lângă tine.

Mi-am adus aminte că trăiesc pe lume și eu,
Că alături sunt mama, tata și frățiorul meu,
Împreună cu mulți credincioși nerăbdători să știe
Ce bine mi-a făcut Domnul Isus astăzi mie.

Abia acum mi-a venit ideea să văd oglinda.
Nu mă recunoșteam. Parcă vedeam o soră de-a mea.
Eram oare cu adevărat eu așa zveltă și frumoasă?
Rochia cu care eram îmbrăcată mă făcea caraghioasă.

Fusese croită pentru o fată gârbovă, sfioasă.
Am apucat în grabă rochia cea nouă, frumoasă,
Mi-am pus și pantofii și iată că eram cu totul alta.
Ochii-mi străluceau de bucurie și-mi radia fața.

Am ieșit din cameră și un murmur foarte ușor
De uimire s-a desprins atunci de pe buzele tuturor.
M-am rugat, Domnul să m-ajute să nu mă mândresc,
Smerită ca-n timpul suferinței totdeauna să-I slujesc.

Tata a căzut primul în genunchi; El cel necredincios
A fost primul zdrobit de măreața lucrare a lui Hristos.
„O, Doamne, iartă-mă că am fost un necredincios!
Iartă-mă și fă-mă un copil al Tău! am fost un ticălos.”

Ceilalți nu se puteau ruga, erau numai în suspine.
Nimeni nu văzuse o asemenea mare minune.
Unii parcă nu îndrăzneau să privească la mine,
Parcă le era frică de ceva, erau copleșiți de uimire.

Mama m-a îmbrățișat cu drag și m-a mângâiat.
Frățiorul meu nu se dumirea dacă-s eu cu-adevărat.
Am povestit toată lucrarea făcută de Dumnezeu,
Și am cântat cu toții, lăudând numele Său.

După aceea, a trebuit să repet aceeași istorisire,
Pentru vecinii veniți la auzul strigătelor de uimire.
Și de-atunci, am mai repetat de zeci și sute de ori,
Mărturisirea acestei minuni pentru frați și surori.
Slăvit să fie Domnul în veci! Amin. (2019)