Se aude azi cum strigă nemurirea... și-al ei glas,
Ne vestește vremea scurtă, pentru noi ce-a mai rămas.

Ea pe ulițe tot strigă, pentru cei ce-au alergat,
În robia pământească, nu pentru un Domn prea-nalt.

Glasul ei mereu răsună, peste-ntreg acest pământ,
Ne vorbește prin războaie, prin cutremur, ape, vânt.

Omenirea să trezească, tare mult ea și-ar dori,
Unul nu vrea ca să moară, ea îi vrea pentru-a trăi.

Strigă astăzi și iubirea, ce sfârșit nu va avea,
Cheamă inimile-acasă, își dorește-a le salva.

Ea le spune să deschidă, ușa lor ca să le dea,
Mântuire într-o Țară, unde va domni doar ea.

Să le curețe vrea haina, ca la nunta ce va fi,
Fără pată ea să fie, Mirele când va veni.

Când El va veni să-nalțe, sus la ceruri rodul Său,
Unde soarele nu-apune, unde nu există rău.

Strigă... se aude tare, peste munți și peste zări,
Cel ce-a așezat întinsul, cel de ceruri și de mări.

Cernerea e auzită, căci e vremea de sfârșit,
Glasul Celui care vine, peste tot e auzit.

Să ne pregătim îndată, până nu e prea târziu,
Să nu ne oprim o clipă, chiar de-n față-i un pustiu.

S-ascultăm de glasul care, azi vestește un sfârșit,
El de-ntreaga omenire, vrea să fie auzit.
Amin