Omul este ca o umbră, care piere pe pământ,
E născut să pătimească, ca și frunza cea din vânt.

Zilele-i sunt hotărâte, lunile i-a numărat,
Cel care de sus din ceruri, un hotar ia însemnat.

Este el ca fulgul care, înghițit e de pământ,
Ca un praf ce de pustie, aruncat este în vânt.

Este ca o floare rară, ce nu se va vesteji,
Căci a fost creat de Domnul, veșnic pentru a trăi.

Al său suflet este veșnic, dacă va sluji mereu,
Cu-a sa viață pământească, zi de zi lui Dumnezeu.

Chiar de-aici se trece iute, ca un fulger aruncat,
Sus la poarta cea deschisă, de Isus e așteptat.

Este el ca ploaia scurtă, ca o urmă de izvor,
Dar cu veșnicia-n față, dacă este-ascultător.

Va găsi și-acea odihnă, cerul ce i-o poate da,
Chiar de-i om... de-i sfânt el poate, să ajungă chiar în ea.
Amin