Ce folos își are truda, omului pe-acest pământ,
Este o deșertăciune, e ca praful luat de vânt,
Tot ce vine se și trece, veșnicia este sus,
Chiar și soarele aleargă, înspre unde nu-i apus.

Vântul suflă, iar se-ntoarce, își repetă cursul său,
Râurile-n mări se varsă, se întorc din nou mereu,
La izvorul ce le-aruncă, în adânc de mări adânci,
Le croiește-a lor cărare, printre pietrele din stânci.

Ce a fost va fi-nc-o dată, căci nimic nu-i nou sub soare,
Totu-i doar deșertăciune, seacă... goală de valoare,
Râsul este-o nebunie, veselia-i înșelată,
Fericirea-n veșnicie, este care nu-i deșartă.

Plină-i ziua de durere, noaptea omu-i în necaz,
Căci o trudă pământească, nu-i dă omului răgaz,
Sufletu-și înveselește, cu-mbuibare ce-i și ea,
O deșertăciune-adâncă, fără-nțelepciunea Sa.

Mult mai bună-i întristarea, inima o va-nmuia,
Râsul e-o deșertăciune, inima îți va păta,
Cel ce-i înțelept e-n casa, unde-i jale dar cei răi,
Stau în casa de petreceri, unde nu-i găsești pe-ai Săi.

Râsul celor fără minte, e ca spinii sub căldare,
Înțelept devine-acela, care-i în durere mare,
Păzitorul de poruncă, el nu poate fi lovit,
Însă cel ce nu ascultă, el nu poate fi scutit.

O deșertăciune este, alergarea în zadar,
Între om și cer ea pune, un înalt și-ntins hotar,
Omul nu-si cunoaște ceasul, ca în el a se păzi,
O deșertăciune-i goana, pe pământ ce-i zi de zi.
Amin