CREŞTINII DUPĂ EVANGHELIE (2)...

Ei merg pe căile cerute
De Codul sfânt, de Dumnezeu
Când vin durerile acute,
Când mulţi sunt spinii pe traseu
Dovadă dau că nemurirea
Le-a afectat, pe veci, trăirea.

Păşesc pe trepte spre Cetate
Şi nu cârtesc când vin furtuni
Ei ştiu că sfânta demnitate
N-are în ea întinăciuni
Au renunţat la faima lumii
Şi la poveţele minciunii.

Emblema lor e pocăinţa
Nu firma afişată sus
Când vine valul, suferinţa
Ştiu ce-mpăratul lor le-a spus:
„În lume veţi avea nevoi
Dar îndrăzniţi! Sunteţi eroi!”

Ei nu-s creştini doar când seninul
Se-arată în splendoarea sa
Ci şi atunci când vine chinul
Sau ne-mplinirea, vreme grea.
Chiar de cărarea e abruptă
Ei stau, neabătuţi, în luptă.

Fac parte din confesiunea
Ce e ştiută-n lung şi-n lat?
Nu-i relevant; ci misiunea
De care ei s-au ataşat
A omorât în ei orgoliul,
Nu au credinţă de fotoliu,

Ci înţeleleg s-aplice-n trai
Principiile Cărţii Sfinte
S-au ataşat de-acel alai
Ce nu se-nfrică de morminte
Din ei candoare se revarsă
Slujirea lor nu e o farsă.

Prin Duhul ei înaintează
Spre ţinta pusă tot de El
Şi din traseu nu deviază
Ştiind ce-a zis divinul Miel
Aceşti creştini nu-s de paradă
Splendori cereşti ei o să vadă.

Viaţa lor e încântare
Pentru Acel ce i-a creat
O, ţine-i, Tată, pe cărare
S-ajungă-n plaiul luminat
Eşti pentru ei Ocrotitorul,
Păstorul blând şi Viitorul.

25 Septembrie, 2009