Mi-e dor de-a fi ce mai demult eram,
Când ne strângeam târziu la Adunare...
Când rãul întrupat, pândea la geam,
Strângând dovezi în negrele-i dosare!

Mi-e dor de rugãciunile cu foc,
De care firea veche se-nspãimântã;
Mi-e dor de veteranii de la Toc,
De adunarea-ntreagã, care cântã!

Mi-e dor, într-adevãr, de unchiul meu,
Ce mã-ndemna mereu la rugãciune;
Mi-e dor de fraţii-n vârstã din Ilteu,
De la Runcşor şi din alte comune!

Mi-e dor nespus... şi-mi amintesc ca azi
- Şi, cel ce-a fost cu mine-acolo, ştie! -
De poieniţa verde, dintre brazi,
Rãmasã, peste vremuri, mãrturie.

Cum rãsuna pãdurea, de cântãri,
Departe de urechea omeneascã,
De-ale-"mputernicitului" ocãri,
De "Iuda", ce cãuta sã ne pândeascã!

Dar îngerii erau de nelipsit,
Pãzind bisericuţa subteranã;
Şi-afarã de cei ce i-am amintit,
Chiar Dumnezeu Se cobora-n poianã!

Ce stãruinţi! Ce cereri, mulţumiri,
Ca un şuvoi prelung, de ape multe! ...
Iar plânsul, întrerupt de mijlociri,
Nu obosea Stãpânul sã-l asculte.

Ce bine şi frumos era aşa:
Cu dor aprins şi cu credinţa vie!
Nu le-am uitat, nici nu le voi uita
Şi îmi voi aminti şi-n veşnicie!

Ah, fraţilor, gândiţi-vã cã azi
Avem aşa surplus de libertate!
Nu ne rugãm în codri, printre brazi,
Ci-n Case de-nchinare, consacrate!

Dar, îngheţate-s multe rugãciuni
Şi uşa multor inimi, e-ncuiatã!
Pe când, cei mulţi se vãd atât de buni,
Cã, nici pe haine nu zãresc vreo patã.

În fine... Duhul spune lãmurit
- Vorbindu-ne de zilele acele -
Cã-n vremurile grele, de sfârşit,
Satan, pe foarte mulţi o sã-i înşele!

De-aceea, sã veghem, sã nu fim prinşi
Cum a nenorocit, fãrã sfialã,
De mii şi mii de ani, atâţia inşi
Care-au cãzut cu el la învoialã!

Ci, candela sã ardã ne-ncetat,
Ca sã-L putem întâmpina pe Mire!
În vase, sã avem ulei curat,
Fãrã a lumii îndeletnicire!