A fi singur este rău
Și-i necazul cel mai greu
Pentru cei ce a lor inimi-s
Frământate de întunecimi,
Că nu-L au pe Dumnezeu
Și nu cunosc nici harul Său.

Însă omul care-L are
Dulce-n suflet pe Hristos
În orice împrejurare,
În a singurătăți-ncercare
Simte dumnezeiesc folos,
Simte harul luminos.

Lacrimile mai amare
Sunt acele revărsate
Nu-n afară, ci-nlăuntru,
Unde-s nevoit să intru.
Nu-n târg, ci-n singurătate
E apăsare și greutate.

Nu de răul cel din alții,
Ci de răul cel din sine
Plânge omul când e sincer
Cu ochi-ndreptați spre cer.
Atunci, plânge omul bine,
Dar și îndurarea vine.

Omul la necaz nu-și află
Nici părinte și nici casă,
Și nici țară primitoare
Când apăsarea mai rău doare,
Și nici față prietenoasă
Când întristarea greu l-apasă.

Numai Dumnezeu e prieten
Cu cel necăjit pe lume.
Numai El greu-ți cunoaște,
Numai El nu obosește
Să-l ajute și îndrume
Pe cel mai întristat anume.
Amin.
(Luni, 12 aprilie 2021)