Zgribulit stă firul ierbii, sub povara albei brume,
Se întreabă dacă poate să reziste până mâine,
Vântu-i șuieră prin plete, scuturând praful de stele,
Toamna și-a intrat în drepturi, chiar și-n gândurile mele!
Ici și colo câte-un graur, indecis în a-și lua zborul,
Fluieră și face zgomot, clătinând în mers piciorul,
Se înalță fără frică, se unește-apoi cu stolul
Și preia întreaga ceată, impunându-și monopolul.
Lacul este trist și sumbru, pâcla deasă, cenușie,
Îl acoperă de-a-ntregul, de cu zori până-n chindie,
Nu mai zumzăie gângănii pe deasupra trestiei frânte,
Doar sticleții-n armonie vor auzul să-mi încânte.
Uite-așa, privind în juru-mi, văd că nu mai este vară,
Jadul frunzelor pălește sub răcoarea de afară,
Ruginiu aprins se-așterne pe pământ, a rugăciune,
Luna strălucește-n noapte, o scânteie în tăciune!
Se aude-n depărtare cum pălește hărmălaia,
Lemnele trosnind în sobă își ațâță vâlvătaia,
Nori răsar de după dealuri, prevestind că vine ploaia,
Pe o ramură golașă cântă tainic cucuvaia.
Pe ogoare stă sub brazdă bobul ce-i sortit pieirii,
Resemnat își dă suflarea în vederea-nmuguririi,
Viața merge înainte, este moarte, e născare,
Dincolo de ce-i pe Terra, este-o viață viitoare!
Toți avem aici o vreme-n care-nmugurim sub soare
Și-avem datoria sfântă să dăm rodul fiecare,
Când intrăm în toamna vieții, să ne "cântărim" cultura,
"După roade-i veți cunoaște!" spune lămurit Scriptura!
06/10/2023, Barcelona- Lucica Boltasu